Alt blind date. Ochii Miții Baston

Un blind date este prin definiție o întîlnire la care cei doi, indiferent de sex, nu se cunosc – decît cel mult din mesaje sau cel mult telefoane. De data asta, Moș Pinocchio avu un blind date cu o femeie.

– Tre’ să fii nebun s-o chemi la tine în birou, bombăni domnu’ Inginer la telefon. Și să mai accepți și o întîlnire între patru ochi.

Discuția continuă tot așa o vreme, pînă cînd lui Moș Pinocchio îi sări țandăra și îi atrase atenția domnului Inginer asupra excesului de insistență. Domnu’ Inginer acceptă observația.

– Doar știi că fac asta pentru că te iubesc. Și pentru că nu vreau să ți se întîmple ceva, etc., etc.

Prognoza oscila în jurul unei sticle de vitriol pe care Mița Baston avea să o aducă cu ea (un litru cel puțin) și să o reverse asupra lui Moș Pinocchio.

– O chemi neapărat pe madam Ruth să stea cu tine cînd vine Mița Baston, decise domnu’ Inginer.

Adică dilema clasică, situația în care ai de ales între două rele, una mai – of, mai enervantă, mai deprimantă, mai inutilă, mai consumatoare de energie și timp decît cealaltă.

– Și în nici un caz la tine în birou, decretă dmonu’ Inginer mai departe.

Madam Ruth, ignorantă în ale chimiei, se pronunță pentru un pistol în miniatură ascuns în poșetă. Desigur că veni imediat să asiste, ea fiind mare amatoare de teatru.

Spre surprinderea lui Moș Pinocchio (“Dumneaei e secretara noastră, desigur că ați auzit de ea, e la curent cu toate evenimentele”), Mița Baston nu protestă. Dimpotrivă, trimise un val de simpatie în acea direcție, presupunînd o posibilă aliată. Care aliată îmi pusese condiția: Bine, vin, dar să-mi spui la ce oră avem ședința aia urgentă la care trebuie să patricipe toată trupa. Heh? Ședință? Care? Ei, știi tu, ședința aia din cauza căreia nu putem să stăm prea mult de vorbă cu Mme Baston. Ah, dada, dadada, sigur că nu putem, la 10 jumate, clar.

Mița Baston, plină de temperament și dăruire, era femeia-eroină, Agripina, Antigona, Fedra, Febra, care ia orice vină asupra ei numa să-și salveze bărbatul, să-l împingă, să-l promoveze, în ciuda unor mici inconsistențe cum ar fi cele între diversele versiuni ale unor certificate. Spiritele meschine ar numi asta fals în acte publice, dar aici sîntem, nu-i așa, printre psihologi, care înțeleg atît de bine sufletul omului. Și ei știu, nu-i așa, știu că bărbatul ei n-ar fi în stare să înșele pe nimeni, cu atît mai puțin pe cei care erau gata-gata să-l angajeze.

– Nu poate, el pur și simplu nu poate să mintă, declamă Mița Baston. Uite, într-o bună zi, într-o plimbare cu bicicleta, am găsit amîndoi un portofel cu bani. Și ne-am uitat unul la altul, și am spus amîndoi în același timp: Îl ducem înapoi, nu-i așa? (Ah, și am fost tratați ca și cînd noi l-am fi furat. Vrăjitoarea aia bătrînă ne-a întrebat: nu cumva lipsește ceva din el? Ce lume, vai, ce lume…)

Indicația șefului (psiholog de renume mondial) către Moș Pinocchio fusese să asculte, să arate empatie, și să spună nu. Moș Pinocchio făcu o vreme exerciții de empatie, pînă cînd se uită mai cu atenție în ochii Miții. (“Puteți să vă uitați în ochii mei și să spuneți: Bărbatu’tău e un șarlatan? Puteți? Puteți să vă uitați în ochii mei și să spuneți așa ceva?”)

– Te-ai uitat în ochii ei? avea s-o întrebe Moș Pinocchio pe Madam Ruth.
– Ehm, da…?
– Și?
– …?
– Cîte lacrimi ai văzut?

Mița Baston își trăgea nasul, smiorcăia, suspina (era ger afară), dar nu avea nici o lacrimă în ochi. Nici măcar una, cît de mică.

– Ach, se indignă Madam Ruth.
– Chiar așa, ach. În România am văzut și actrițe mai bune, din alea care pot și să lăcrimeze la comandă.