La ora paișpe trecute fix (adică cinșpe), cufărul rătăcitor sună la ușă. Se prezentă rece și indiferent pînă în adîncul inimii (cine știe prin ce depozite zăcuse). I-am smuls învelișurile (îl împachetasem în folie de plastic la aeroport înainte să plec) și i-am trecut dotarea în revistă. Cam săracă, am oftat. Iluzii de’ale tinereții: Credeam că la Hiroshima e primăvară, dar cum am ajuns, a și început să ningă. Cufărul rătăcitor conținînd: tricouri, cămăși de in, pantofi de vară, pantaloni fîlfîitori. Poate că ar fi meritat trimis înapoi, dar l-am iertat. Va veni și timpul lui, odată, vreodată.
Și-am încălecat pe’o șa. Îmi uitasem la birou încărcătorul de la laptop. Zăpada fiind dusă, și soarele strălucind oarecum, în felul lui, am încercat bicicleta. Cum mi-a prezis Lektorul, m-am rătăcit. Aaaaah, Lektore... ore’n șir. (Să fi tot trecut adică vreo jumătate de oră.) Mai ceva ca pe munte, m-a apucat panica să nu se facă întuneric înainte să ajung acasă. Și iată-mă spunînd, în lumina amurgului: Home, sweet home... (Adică, pe românește: Tatami, sweet tatami.)
2 comentarii:
hehe, urmatoarea mea patanie a fost o mica indigestie:))
Mi-am închipuit și asta. Cînd se întîmplă, o să vă povestesc. (Ultima dată mi s-a întîmplat în concediul din România, anul trecut, așa că amintirea e încă proaspătă.)
Trimiteți un comentariu