21 iunie 2012

V-am rămas dator cu o poveste. Fag hag

– What is a rosegarden? întrebă Kenji, naiv de fel.
– Rozu gardenu, răspunse Jessica prompt, maimuțărind accentul japonez.

Domnu’ Inginer a apreciat întotdeauna gustul meu pentru absurd. Și eu însumi și mai și.

Mulți ani au trecut de’atunci. (Și îmi curg lacrimile scriind asta: wasabi!) Eram lung și deșirat, Lavinia era mică și rotundă ca o bilă. Eram invitat la o zi de naștere și trebuia să cumpăr flori. În timp ce negociam foarte serios cu vînzătoarea (era pe la sfîrșitul anilor 70, pe vremea aia nu puteai negocia decît foarte serios cu orice vînzătoare, mai ales în piața Kogălniceanu și cînd aveai 16 ani), Lavinia mi-a scos fularul din decolteul paltonului și a început să-și șteargă ochelarii cu el, la fel de serioasă: i se aburiseră în florărie. Am iubit-o pentru asta. Cîțiva ani mai tîrziu aveam să ne dăm întîlnire la 2 Mai cu aproximație de o zi sau două, pentru că nu știa exact cînd poate să vină. (Pe vremea aia nu se purtau mobílele.) La 2 Mai în camping, unul din ele. OK, am spus. Cînd a venit vremea, am luat campingurile la rînd și am strigat-o: Laaaaaviiiiiiniiiiiaaaaaaaa!!!!!! Laaaaaaaviiiiiiinniiiiiiiaaaaaaaa!!!!!!!!!!! etc. A apărut după vrei două-trei zile, rostogolindu-se pe plajă. (Așa mergea ea. Evident că la nudiști.) Draga de ea: Ne-am fi iubit la fel de tare pînă în ziua de azi, și de apoi. A acceptat pînă și homosexualitatea mea, cu condiția să nu mă fi făcut homosexual din snobism. (Hm, probabil că m-a considerat puțin snob. Faptul că veneam din Germania vesel și fericit, și vroiam s-o văd pe ea, în timp ce ea – eh, dar să lăsăm. Dacă n-aș fi venit din Germania vesel și fericit, aș fi putut la fel de bine să stau acasă.)

Douăzeci de ani mai tîrziu, Hiroshima, Moș Pinocchio însingurat și plin de dor. Jessica trîmbițează în mijlocul partidei de scrabble:

– Prietenul meu Eugene m-a pus să-l iau de acasă cu mașina și să-l duc la Okayama la shopping, sîmbătă. Cine vrea să vină cu noi?

Primul punct din program a fost statul pe plajă cinci minute, în care Jessica a anunțat că nu va vorbi cu nimeni. Ajunși pe plajă, Jessica a scos niște pungi mari de plastic din portbagaj și a început să adune gunoi. Pentru că da, pe o plajă japoneză se poate găsi și gunoi, chiar și la Takehara. Între timp, Eugene și-a aprins o țigară, Kenji s-a dus să facă pipi (cu disperare, bătînd pasul pe loc à la japonaise: “Oare se poate face pipi în tufișul ăla? Că singura cafenea de aici e închisă la ora asta!”), iar Moș Pinocchio a făcut poze.



La Okayama n-am ajuns. Eugene vroia să-și cumpere un memory stick, care se găsea și la DeoDeo de la Fukuyama. Acolo ne-am întîlnit cu prietenul lui Kenji (vezi mai sus și nu te gîndi la prostii, Kenji are 25 de ani și la 30 vrea să se însoare corespunzător), care știa un restaurant bun cu running sushi în zonă, foarte potrivit pentru masa de prînz. Apoi, pentru că tot eram la Fukuyama (și veți afla cîndva de ce și cum de știam asta), am propus să vizităm grădina cu trandafiri, iar Jessica a acceptat imediat.



Restul e, vorba dragului de Mircea, o problemă de sociologie. Și dată mai este, trecînd printre plante, o femeie cu șolduri interesante: Fardată, cătărămată, citită și fîță, cu lănțișorul pe tîță. Momentul de tăcere a venit mai tîrziu, în care Jessica și cu mine ne-am suflecat pantalonii și am intrat în mare. (Kenji ne privea de la distanță. Sigur că aș intra și cu totul, nu e deloc prea rece, mi-a șoptit Jessica, dar vezi meduza aia cu dungi purpurii? Era foarte elegantă, cum înota printre picioarele noastre.)

Apoi în mașină, ascultînd cîntece de pe YouTube și lălăind cît ne ținea gura (Total eclipse of the heart, In the air tonight, și cîte și mai cîte pentru care Jessica loved me for that, iar eu m-am întrebat cum pot să fiu atît de acasă cu ei, care sînt exact de vîrsta copiilor mei) și în fine am ajuns acasă, sau aproape.


– Mi-aș putea imagina, am spus, să mănînc în seara asta un steak. Jessica și Kenji (pe Eugene îl depuseserăm între timp la el acasă) m-au privit îngroziți.
– Bine, răsuflă Kenji, dar eu nu pot să-mi permit…
– Oh, am răspuns, înțelegînd cu oarecare întîrziere, dar nu de un steak din ăla era vorba. Unul normal.


Seara a fost atît de plăcută, încît Jessica nu s-a îndurat să mă lase să plec acasă, și a insistat să vin eu ei la karaoke. Să nu exagerăm, m-am gîndit (Kenji era deja în drum spre casă, băiat cuminte), și mi-am luat rămas bun.



3 comentarii:

Cora_ spunea...

Kenji s-a dus să facă pipi (cu disperare, bătînd pasul pe loc à la japonaise: “Oare se poate face pipi în tufișul ăla? Că singura cafenea de aici e închisă la ora asta!”), iar Moș Pinocchio a făcut poze.

:)))))))))))

Pinocchi0 spunea...

Poze cu peisajul, după cum se vede.
;-)

Cora_ spunea...

In afara de asta, e emotionanta povestea cu Lavinia. Lavinia e un om frumos.