Ne-am întîlnit ca să ne amintim de Walter. Apoi au trecut zilele și săptămînile, emoțiile au trecut așa cum se retrage un val, luînd cu el cele cîteva lucruri lăsate în urmă de unii, de alții, și lăsînd în urmă nisipul gol. Apoi am răsfoit blogul ca să-mi amintesc din nou de Walter. Walter în zilele lui bune, Walter în zilele lui proaste, fracțiuni infinitezimale din cei 50 de ani de căsnicie ai lui Walter cu Robert.
Walter a fost ca un tată pentru mine, spunea cineva (Moș Pinocchio sau altul). N-am avut o relație bună cu tatăl meu, mi-am dorit întotdeauna un tată ca Walter. Atît de deschis, atît de tînăr.
Walter m-a vindecat de teama de a îmbătrîni, spunea altcineva (Moș Pinocchio sau altul). Să vezi că poți să ai 80 de ani și să fii ca el. Atît de deschis, atît de tînăr.
Eram odată la restaurant cu Walter, își mai aminti cineva. Chelnerul era un tip bine, tînăr. Walter i-a spus, direct cum era: V-am văzut ieri în oraș; erați în jeans; vă stăteau tare bine. Chelnerul a răspuns: Vă mulțumesc, domnule; mă bucur că mi-ați spus asta; o să-i povestesc prietenei mele, o să se bucure și ea. Toată lumea a zîmbit printre lacrimi. Și Robert, dînd din cap: Da, da, așa era el.
Am fost împreună din 1962, a povestit Robert. Pe vremea aia eram interziși, eram ilegali. Dar eram împreună. Cincizeci de ani mai tîrziu, Walter la terapie intensivă, cabluri, furtunuri, mască de oxigen, dar conștient. L-am ținut de mînă, l-am mîngîiat, l-am sărutat. Medici, asistente, infirmieri – nimeni nu mi-a dat nici o clipă senzația că se uită ciudat la noi. Și da, pentru normalitatea asta am luptat, împreună, o viață întreagă.
Walter Beck (1931-2013).
4 comentarii:
nu l-am cunoscut pe Walter, dar am zâmbit cu lacrimi pentru amintirea lui :) să fie mereu în gândurile celor care l-au iubit!
odihneasca in pace
Foarte frumos postul! Sper ca somnul sa ii fie linistit si ii admir pentru cate au indurat si cat au luptat pentru dragostea lor
Nu stiu cine e Walter, insa am sa retin tinuta lui exemplara, cf povestirii elogioase de mai sus, si am sa incep sa complimentez si eu asa cu voce tare tinerii in jeans care-mi plac de acum inainte, mai ales ca simt ca sunt si eu pe cale de a imbatrani, si cred ca e cazul sa incep sa ma comport asa mai demn, cf cum trebuie sa se comporte un domn bine matur in societate, care sa fie un bun role model pt tineret...sunt cam preocupat ca eu nu am avut niciodata asa role modeluri ca am apucat doar vremea de tranzitie cam haotica post revolutionara in Romania, iar in strainezia roole modelurile erau mai in varsta si chiar realist mai inaccesibile cat eram asa de nataflet, doar asa mai mult de la distanta, nu chiar indeaproape, dar inteleg ce important e sa ai pe cineva asa dupa care sa stii cum sa te comporti cat de cat, pt ca la mine totul a fost improvizatie de la un capat la altul, si chiar si acum in continuare, pt ca pur si simplu nu cred ca m-am putut identifica asa cu o cultura anumita specifica, ci am un soi de culætura personala alcatuita din petice culese de prin diverse locuri si de la diverse persoane pe care le-am admirat, insa ale caror conditii si circumstante, chiar si educatie sau profesie, zau, din pacate nu aveau absolut nici in clin nici in maneca cu conditiile si circumstantele mele, deci cultura lor, desi admirabila pur si simplu nu imi era aplicabila mie asa integral, ca sa simt asa ca imi vine ca o manusa, astfel incat sa o pot emula cat de cat, am doar strafulgerari de afinitati uneori cu diverse culturi...am si hoinarit destul de mult cred, traversand asa diverse culturi atat lingvistice cat si asa de nivel de subcultura de expresie gay la un nivel chiar superficial, mai mult in treacat, exact in prioada anilor formativi, asa ca singurii cu care ma simt eu asa mai in largul meu, indiferent de orientarea lor sexuala, sunt poate copiii unor expatriati itineranzi, care sunt carati asa de colo colo, in mare parte fara sa aiba prea mult de ales, si care trebuie sa se obisnuiasca de mici sa faca cu mana de la geamuri asa trecabnd printre diverse peisaje, pe langa diversi oameni chiar diversi, observand chetii mai mult din treacat, de la fereastra vreunui mijloc de transport, si care la randul mu recreez asta asa trecand prin diverse locuri si neatasanadu-ma de nici unul in mod special, la fel ca si culturile, neatasanadu-ma de una asa in mod special, ci doar resimtind uneori recunosteri si amintiri fugare ale unor popasuri mai timpurii...
E totodata greu, cred eu, sa fii asa ca Walter, cand de fapt vremurile in care a trait el nu mai sunt de loc la fel, acum e vorba de altfel de challenge-uri.
Nu stiu ce m-au apucat asa confesiunile in ultima vreme, cred ca e pt ca ma simt probabil mai vinovat decat de obicei pt ca nu sunt prea constiincios in legatura cu a avea grija de mine asa cum mi-a zis tata, e si poate pt ca mi-e dor sa merg la o biserica, pt ca nu am mai fost de mult.
Trimiteți un comentariu