Poveste de toamnă

A fost odată un amic, nu spun cine, care lucrează la o universitate germană mare și importantă. La un moment dat, s-a angajat să țină un curs la un master al unei universități din România, tot mare și importantă. Și a ținut cursul ăsta timp de vreo lună și ceva pe Internet, conform înțelegerii, după care s-a dus la fața locului să-și vadă studenții. Acolo, colegii români i-au spus: Foarte drăguț din partea ta că ne-ai ajutat să acredităm masteratul, și că ai și ținut cursul pînă acuma, dar să știi că noi nu avem bani să te plătim (suma aia oricum simbolică), pentru că ministerul ne-a tăiat fondurile. Dacă vrei, poți să întrerupi cursul, sau să-l predai pînă la capăt, plata este aceeași: zero.

Amicul meu nu și-a lăsat studentii cu fundu'n baltă, ci a improvizat pe loc un studiu pentru care i-a pus să strîngă date, să le prelucreze și să prezinte rezultatele ca lucrare de seminar. La sfîrșitul semestrului, studenții s-au ales cu experiență în cercetare și cu notele de care aveau nevoie, iar amicul meu, ceva mai tîrziu, cu un articol publicat într-un jurnal onorabil. Epilog: Cursul nu a mai fost ținut o a doua oară.

Un compromis cît se poate de profitabil pentru toată lumea, ziceți? La prima vedere, da. La o privire mai atentă, o parte (probabil destul de mică) a costurilor a fost acoperită de amicul meu sub formă de timp liber, sau, în alți termeni, de muncă patriotică. Restul a fost acoperit vrînd-nevrînd, cu sau fără să știe, de universitatea la care lucrează amicul meu. Asta în condițiile în care, inutil s-o mai spunem, statul român ar fi trebuit să plătească integral, așa cum se și angajase pe hîrtie.

Mi-a venit în minte povestea asta citind discuția de pe facebook via Silviu Dancu, apropo de cum au fost umiliți românii de la Sovata pentru că ministerul a economisit orele în limba română. Bineînțeles că povestea asta a dat apă la moară (și nu puțină) mîndriei naționale. Morala, așa cum o văd eu: Să fim serioși, dacă chiar trebuie să găsim pe cineva care umilește pe altcineva, atunci nu ungurii sunt ăia, ci Ministerul Educației, adică “Bucureștiul”. Și pînă să fie vorba de umilire, e vorba de nerespectarea unor obligații legale sau contractuale.