Despre arta supralicitării. Academic bitching

Cu ani în urmă, nu prea mulți, dar oferindu-mi distanța necesară povestirii, îmi răspunde Șefu’: Nu. N-am de gînd să te sprijin în studiul tău, pentru că. (Urmează motive; sau nu.) Înghit în sec. Peste vreo două zile îmi scrie el: Uite aici niște date, nu vrei să le prelucrezi tu și să faci un studiu din asta? Niște date cu care nu aveam mare lucru de a face, dar OK, facem. Peste alte cîteva zile, în care nu avusesem timp (nici interes) să ma ating de acele date, îmi scrie din nou: Te rog să nu te atingi de datele alea în nici un caz, și să nu le prelucrezi, aparțin lui X, Y și Z. Îmi mușc buzele, dau să răspund, mă ridic de pe scaun, mă duc la budă, mă întorc, clapotez chicotind: Facă-se voia Ta.

Să fi trecut cîteva zile în care Șefu’ să se fi tot gîndit la mine scîșnind din dinți. Pentru subalternul unui Șef atît de teribil de ocupat cu Marea Știință, asta e o satisfacție, trebuie să recunoaștem. Apoi zice: Răspunsul tău (adică voia Lui, vizibil aleatorie) este inacceptabil din cel puțin două motive; vom mai vorbi despre asta. La următoarea consfătuire de lucru între patru ochi, am vorbit. Cum că parcă mă vedea chicotind în dosul e-mailului, ș.a.m.d.

Deunăzi, hălăduind cu domnu’ Inginer prin Chiusi della Verna, dădui peste citatul din Paradisul lui Dante Aligheri fotografiat mai jos: Și'n voia Lui e pacea noastră. De ținut minte. Și chicotit la momentul potrivit.