Un preludiu ce constă dintr-o supă de dovleac și fasole-teci. Plus o anumită plantă din camera frigorifică a magazinului de asiatice. Nu-mi amintesc numele (era scris pe pungă), dar gustul este oarecum mentolat. Plus ghimbir: Ghimbirul n-ar trebui să lipsească din nici o supă, cel puțin din repertoriul collodian. Se consumă cu apă de cireșe nemțești, în original Kirschwasser, pe romănește țuiculiță.
Apoi obiectul provocării: Sparanghel alb, fiert exact cum spune donna Elvira, fără să se fleșcăie. Garnitură în loc de sos, și mai ales în loc de sos olandez ubicuu și lipsit de fantezie: se rumenește mălai cu pesmet (în versiunea următoare ne vom lipsi de pesmet) în ulei încins (cred că domnu’ Inginer a folosit ulei de rapiță, dar asta e neesențial), se toarnă peste el ouă bătute și se amestecă pînă capătă ceva consistență, dar fără să ajungă anhidru. Exact atunci se încorporează leuștean tocat, proaspăt cules din grădină. Căci da, asta este de fapt noutatea cea mare, avem o grădină. Și încă un da, acolo crește leuștean. (Mai ales la vecini, și nu avem gard între, așa că. Hehe, dacă tot împărțim tufa de urzici, atunci s-o împărțim și pe cea de leuștean.) De o parte și de alta, însoțitorii: mămăliga domnului Inginer (și de asta ne vom lipsi în versiunea următoare, garnitura de mălai rumenit fiind întru totul îndestulătoare) și salata de sfeclă roșie cu muștar de Dijon, tot a domnului Inginer (care a constatat că muștarul de Dijon s-a terminat, și a folosit Bautz’ner). De nelipsit, în final, vinul rosé demisec de Pays d’Oc, Grappe de Lumière. Voilà. Toată afacerea e mai bună la gust decît arată în fotografii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu