„tristeţea renunţării Dum-
nezeu o încercă molatic.
Şi lumea toată o făcu,
sieşi străin, cu-n gest tomnatic.”
La 14 ani îi dădeam tîrcoale în jurul blocului cu bicicleta. La 35 de ani veneam din altă lume și-i sunam la usă, deși pe sonerie scria alt nume; o vecină binevoitoare îmi spunea: e la piață, chiar acuma a ieșit, dar ședeți și așteptați-o; dădeam tîrcoale tarabelor și ea era acolo; lăsa totul baltă, intram în liniștea apartamentului ei ca să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte. La 52 de ani îi dădeam telefon de peste drum, cu teamă, o regăseam rece și distantă, și înțelegeam. Ceva s-a frînt ca acel Dumnezeu despărțit în silabe.
2 comentarii:
"...cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, pâna când..."
Da, cam așa...
Trimiteți un comentariu