Să fi fost prin 1981-82, ascultam în fiecare duminică dimineață, după teatrul radiofonic pentru copiii (pe care da, îl mai ascultam și la vîrsta studenției), concertul preclasic pe programul 2. Și am descoperit Anotimpurile lui Vivaldi. Ei bine da, am spus, asta este o interpretare așa cum ar trebui să fie. (Și nu mai vorbesc despre Frau Mutter cu Karajan și „Vibraato, aaah, vibraaaaaato!”.)
Cîteva zile mai tîrziu, în holul Atheneului, o domnișoară pe nume Antigona se indigna tragic despre acea interpretare: naturalistă, cu arcușuri scrîșnite pe coarde, ce-i aia, ăla nu-i Vivaldi. Între timp, Antigona (nu vreau să fiu lipsit de respect, nici să anonimizez transparent, dar chiar nu-mi aduc aminte numele ei de familie, era ceva neaoș) este un critic muzical pare-se cunoscut, iar Anotimpurile lui Vivaldi, cîntate de Harnoncourt și Concentus Musicus, sunt o interpretare devenită clasică.
Vă mulțumesc, Maestre!
Un comentariu:
Bravo ! Bravissimo !
Trimiteți un comentariu