Adorama Memo - sau de ce urasc sarbatorile populare

----- Original Message -----
To: "Pinocchio N.Collodi"
Sent: Thursday, July 15, 2004 3:23 AM
Subject: Adorama Memo - sau de ce urasc sarbatorile populare

Draga Signore,

Se face doua din noapte si sirul povestii incepe sa se depene. Ma bucur ca nu ti-am scris pe loc cand am primit mesajul tau. Probabil as fi incropit ceva ca atunci cand iti vin musafiri importanti si faci sandwichuri la cuptor cu ce mai ai prin casa si prin frigider: e cald, e bun, dar e din poigne.

C'est la fete! Ou bien, c'etait la fete ici. Focuri de artificii pe campul lui Marte, o mare de oameni a ascultat muzica si a aplaudat constincios arta maestrilor pirotehnisti. Totul s-a incheiat apoteotic, cu un Tour Eiffel en plein eclerage si acorduri bubuitoare. Dar marele spectacol s-a dat la metrou, imediat ce puzderia de parizieni si venetici a inceput sa incerce sa se indrepte spre casa. Iti poti imagina ce blocaje de circulatie, ce cozi, ce claxoane (ei, nu, chiar cu claxoanele au lasat-o mai moale, dar s-au auzit si din astea in situatiile disperate)? Prin urmare mi-am condus prietenii, un belgian si o canadiana, pana la coltul strazii lor, aproape de ambasada Romaniei, si m-am aventurat la o plimbare spre Cambronne. Pana s-ar fi aerisit traficul, as mai fi facut si eu niste poze. Ceea ce s-a si adeverit de la Domul Invalizilor pana spre UNESCO. Va sa zica despre poze, nu despre trafic. Apoi am ajuns la Cambronne, care era scena unor filme cu dezastre si calamitati: cozi, automatele de la intrarea in metrou erau defecte, blocate cu cartelele nerabdatorilor pasageri. Peronul era plin ochi, incepuse sa fie cald si trenurile veneau deja impachetate cu calatori. Ai vazut vreodata metroul din Tokyo la ora de varf? macar la televizor... ca mine: era la fel, dar fara oamenii cu manusi care te imping delicat inauntru. La trenul numarul trei am fortat si eu usa spre disperarea celor dinauntru care ma implorau sa nu ma urc. Dar... eu nu si nu. Am avut de ales: sa devin intim cu niste necunoscuti sau sa o iau la pas pana acasa (estimez pret de vreo doua ore - ca nici nu putea fi vorba de taxi, iar doamna de la metro ne anunta repetat si cu o voce egala ca, din cauza festivitatilor, nu circula nici un autobuz spre Paris). Am ales prima varianta. La coborare simteam nevoia sa le zic la revedere celorlalti, dar nu le stiam numele. In fine, am ajuns acasa si nu a trebuit sa trec prin automatul cu cartela de care ma temeam.

Si acum la culcare. Maine Louvre-ul. Sau macar o parte din el.

Promit raspuns si dezlegari la toate cele din mesajul tau.

Cu drag,