All the things I deserved for being such a good girl

----- Original Message -----
From: "Pinocchio N.Collodi"
Sent: Mi, 16. Jun 2004 11:56:56 Europe/Berlin
Subject: All the things I deserved for being such a good girl

Dragul meu Olandez Zburator,

da-mi voie sa-ti spun ca, in virtutea unui rationament extrem de simplu, te inseli: Odata aleasa destinatia, numarul de linii aeriene cu care se poate circula cunoaste, ca la existentialisti, o limitare drastica. Si cum fiecare linie are o moda proprie pentru stewardesse, corelatia statistica dintre destinatia zborului si moda va deveni semnificativa. Considerind acceptiunea stochastica a notiunii de adevar, afirmatia ta cum ca "Moda stewardeselor nu are nici o legatura cu alegerea destinatiei, nu numai acum, ci de obicei" este deci falsa, q.e.d. Altfel spus: "Culoarea ciorapilor unei femei nu este in mod obligatoriu in ton cu ochii ei, ceea ce l-a facut sa spuna pe un filosof pe care nu mai este nevoie sa-l numim: Cefalopodele sunt mai indreptatite decit patrupedele sa urasca progresul."

Nu ti-am spus povestea tristului si revoltatorului sfirsit al ochelarilor mei de soare din poza pe fundal galben. A fost unul din momentele mele de economie. Nu vreau sa implic faptul banal ca am zburat la economy class, ci ca am economisit cam 100 DM (pe atunci mai aveam inca DM, de unde poti deduce din toamna carui an dateaza acea imagine) zburind de la München Franz-Josef Strauss la Bucuresti Otopeni via Milano Malpensa cu Alitalia. Trec peste intirzieri, peste descrierea cocinei care servea drept bucatarie de bord (desi numai spaniolii spun 'cocina' la bucatarie) si a atmosferei de finala de campionat de fotbal in care italienii au pierdut in fata francezilor (si in acelasi timp eu eram inchis intr-o cutie de conserve zburatoare impreuna cu 100 de italieni surexcitati), ba chiar si peste disparitia ochelarilor din buzunarul rucsacului dat in mod imprudent la bagaje. In contextul dat, iti voi descrie o singura scena: servirea mesei. Acum vreo 100 de ani, Alphonse Allais (dupa moda vizibila in fotografie trebuie sa fi fost contemporan cu amicul nostru comun Marcel) folosea intr-una din povestirile lui humoristice expresia "o slujnica urita dar extrem de ingalata", comentata de critica literara in sensul asteptarilor inselate: Cititorul s-ar astepta ca o femeie, fie ea si slujnica, daca e urita, sa fie cel putin curata si cocheta, sau eventual invers. Probabil ca acel critic nu zburase cu Alitalia. Cele doua stewardesse care impingeau containerul cu mincare erau in acelasi timp si fara nici un fel de retinere si urite, si ingalate. Mai mult, povesteau cu gesturi largi, tipic italienesti, ceva ce nu puteam sa aud, dar care trebuie sa fi fost extrem de interesant. Imaginea isi are corespondentul intr-un film cu Stan si Bran, in care cei doi se travestesc pentru a putea primi slujbe de fete-in-casa, apoi li se spune sa serveasca salata 'undressed', drept care, inspirati si desinhibati de o doza substantiala de alcohol, se 'undress' ei insisi si isi fac aparitia in distinsa sufragerie in furouri si clatinindu-se (slempeti si ingalati, evident) si trintesc sub nasul fiecarui musafir cite o frunza de salata. Tot asa si cele doua italience servindu-ne masa in avion, minus alcoholul.

Ca sa nu fac totusi o nedreptate Italiei si italienilor, trebuie sa mentionez si intoarcerea mea la Milano, in seara acelui memorabil meci de fotbal. Avionul avusese deja la plecare, la Otopeni, doua ore intirziere; iar intre zborul Bucuresti-Milano si legatura spre München aveam, conform planului, cam 30 de minute. Nu stiu de ce ma mai grabeam. Am vazut coada de la controlul pasapoartelor spre tranzitul european, asa ca am trecut prin punctul de control alaturat, la care nu era nici un fel de coada, gindindu-ma ca pot sa ies spre oras si sa reintru imediat pe partea cealalta. Coridorul in care m-am gasit a facut insa citeva intoarceri neasteptate si m-a dus in final in ceea ce trebuie sa fi fost o zona de check-in. Am alergat o vreme haotic printre italienii care cascau gura la televizoarele suspendate si m-am oprit in fata unui ghiseu fara coada. I-am spus acelei doamne, cu toata disperarea de care eram capabil, ca am pierdut avionul (fara sa pierd ocazia sa spun, repros discret, si de ce l-am pierdut) si ca eu vreau acasa. Foarte probabil ca o functionara lufthanseatica mi-ar fi zimbit amabila si mi-ar fi explicat cu lux de amanunte la care ghiseu si la care coada sa ma asez, ea insasi avind alte raspunderi si destinatii. Ei bine nu, alitalianca a dat doua telefoane scurte, m-a luat de mina, m-a dus ca pe Stamate la gura unei pilnii si mi-a spus: Iata avionul dumneavoastra; nu am reusit sa va rezerv masa de seara (pentru cele 20 de minute de zbor pe deasupra Tirolului am fost oricum servit cu o chifla rece lubrifiata cu o substanta greu de identificat) si nici nu sunt sigura daca bagajele vor ajunge la timp, dar peste o jumatate de ora veti fi la München. Bagajele au venit intr-adevar trei zile mai tirziu. Se pare ca granicerii italieni apreciasera atit mierea de la mama, cit si dulceata de ciresi amare, in schimb manifestasera o evidenta lipsa de interes atit pentru reetansarea borcanelor cit si pentru deschiderea si inchiderea nedistructiva a fermoarului sau pentru conservarea lacatului anex. (Cheia de la lacat, in schimb, mi-a fost inminata in ambalaj festiv odata cu bagajele.) Bilantul acelui zbor inregistreaza cu aproximatie 500 DM cheltuite pentru bilet si 700 DM primite in urma reclamatiei; dar va mai trece destul timp pina cind voi vrea sa repet experienta.

Despre personalul de la Malev nu imi aduc aminte de nimic in mod special. Stiu numai ca m-am plictisit ingrozitor in zona de tranzit a aeroportului de la Budapesta (in afara zborurilor in care ma insotise colegul meu Bernhard, cu care se poate birfi intr-un mod extrem de suculent) si ca nu am reusit sa tin minte nici macar pina la scara avionului cum se spune welcome in maghiara, desi era scris pe fiecare geam al terminalului si mai bine de doua ore nu facusem altceva decit sa repet acel cuvint. La intoarcere vei sti desigur mai multe decit mine.

Ziua mea de ieri, in alta ordine de idei, a fost darimatoare. Candidatele au fost in regula, candidatii idem (putini dar buuuni, ca in bancul cu diferenta fata de muma padurii: Muma padurii era rea, da' era buuuuna...), dar examenele in sine m-au terminat: Sa stai 5-6 ore pe scaun, sa nu zici nimica-nimicutza, nici macar o intrebare parsiva din cind in cind, doar sa scrii protocolul pe genunchi. Si ca si cind asta nu ar fi fost de ajuns, am aflat cine va fi noul nostru sef de departament si m-am ingrozit: Actualul este un idiot, dar are vagi urme de tinuta. Viitorul este (cel putin) la fel de idiot, in plus linge pe unde poate. Daca ma vei vizita vreodata la facultate, vei vedea pe coridoare urme ca de melc. Urmindu-le, vei ajunge in fata usii sefului de departament. (Nu te sfatuiesc sa intri.)

In fine, despre blog cred ca ai putea sa deschizi unul in care sa postezi ceva din mesajele mele. Sigur ca nu are sens sa le postezi pe toate; vom vedea ce e de ales. Am fost such a good girl si am scris silitor, asa ca probabil vei avea de unde alege. ("I'm a good girl, I am", spunea Eliza Doolittle, expresie care nu a intirziat sa intre in folclorul personal al domnului Inginer.) Cred ca as fi de acord, si chiar multumit, daca as sti ca pot sa manifest ceea ce am putea numi drept de veto asupra continutului. Amanuntele le vom vedea la fata locului -- dintre care nu trebuie sa uitam aspectul interactiv.

Re-bacio,
[...]