Soricel-purcel si pericolul fragmentarii excesive

----- Original Message -----
From: "Pinocchio N.Collodi"
Sent: Fr, 11. Jun 2004 11:45:55 Europe/Berlin
Subject: Soricel-purcel si pericolul fragmentarii excesive

Vezi, nici eu nu stiu prea bine cu ce sa incep: Atitea intrebari, atitea lucruri de povestit. Atitea si'atitea. Sa'ncepem si sa nu mai comentam. Cum spunea Capt'n Jack Sparrow: Now, bring me that horizon!

Buna dimineata!

Vineri dis-de-dimeata, dupa ce ti-ai tras pantalonii si ti-ai sters pantofii. (Uimirea permanenta a Colombinei: Mergeam impreuna la plimbare, si in final pantofii mei erau perfect curati, iar ai ei... Dar e drept, performanta asta era aproape imposibila la Bucuresti; o reuseam de obicei numai la Campulung.) Acum si aici ploua din greu.

Mi-ai spus ca esti la Bucuresti? Cred ca nu, dar am dedus-o. Tot asa cum eu am tot scris in mai multe locuri ca sunt la München (si ca oricum nu ma crede nimeni). Teoretic, calculatoarele nu ar trebui sa aiba nici pierderi, nici surplusuri de informatie. Zilele trecute iti trimisesem o poza de la Flaucher, nu? Sistematic: München este capitala Bavariei, un oras destul de mare (oh, nu atit de mare ca Bucurestiul, numai 1 milion si 1 pic de locuitori, 1,2 parca) si asezat pe un riu numit Isar. In germana, majoritatea riurilor sunt de gen feminin, numitul inclusiv, fapt producator de disonante in exprimare. Isar (Isarul, Isara?) este ceva mai mare decit Dimbovita; daca nu ma insel, are cam dimensiunile Argesului; de-a lungul lui exista mai multe locuri in care se face plaja; de inotat este ceva mai greu, pentru ca ori apa nu este destul de adinca, ori curentul este prea puternic. Apoi mai exista diversele ramificatii, pe care constructorii orasului au stiut sa le exploateze: mai prin Englischer Garten, foarte central, gazduind o binecunoscuta cruising area (si aici nu la surferii diurni de pe Eisbach ma refer), mai pe la Zoo, mai pe la Deutsches Museum. Flaucher este o zona in care riul s-a latit (pasiunea mea pentru etimologie ar spune ca Flaucher ar avea legatura cu flach, care inseamna plat), s-a impartit in mai multe brate de marimi si debite variabile si a format o insula cu oarecare stabilitate in tot acel mediu care isi schimba forma si dimensiunile de la un sezon la altul in functie de umiditate. Factorul de stabilitate al insulei este padurea care creste pe ea, si in care suratele si duduile se dedau cu precadere placerilor trupesti. Despre ce fel de actiune in tufisuri era vorba - amanuntele le las pe seama imaginatiei tale si a galopului. Eu am sa ma indrept spre marginile acelei insule, exact la capatul din maisuspomenita fotografie, zona cu populatie eminamente masculina si de orientare homosexuala. In acel decor feeric (imagineaza-ti numai copacii imensi care se reflecta in apa facind-o sa para verde inchis si adinc, desi in realitate este incolora) placerile trupesti pastreaza un aer inocent: soarele rasfata trupurile goale intinse pe pietrele de riu oferind o mica doza de discomfort, atit cit sa nu cadem prea tare in excese. Sau cit sa ne afundam in codrii desi si sa cautam excesele acolo. Altfel ramin grupurile de prieteni vorbind la telefoane mobile si scotind sunete ascutite si teatrale, sticlele cu diverse rafraichissante cufundate in apa la rece printre pietre, si ochiadele -- cit mai multe ochiade.

Imi aduc aminte de o astfel de ochiada. Nu mai stiu de ce ma dusesem incoace si incolo (sa ma intilnesc cu cineva? sa imi iau ceva de mincare? sa fac pipi?), dar ma lasam purtat de cararile cele mai batute care treceau evident prin desisurile cele mai adinci. Mi-am vazut ochiada in asteptare, cocotata in pozitie de odalisca lasciva pe o creanga de copac, cel putin la inaltimea ochilor mei, poza à la Magritte. Genial era contrastul dintre pozitia corporala evident expectativa si expresia faciala intangibila, amplificata de ochelarii de soare purtati la umbra. Asemanarea cu o pasare (nu mai spun de care) era frapanta, asa ca nu am rezistat (cum nici un scopion care isi merita numele nu rezista) si l-am intrebat daca cumva urmeaza sa cinte cucurigu. Nu mai stiu ce mi-a raspuns (pentru ca, da, mi-a raspuns ceva, probabil nu din cale afara de spiritual), dar acel scurt dialog a risipit orice urma de tensiune erotica.

Ei, si acum efortul de a ajunge la surate a fost destul de mare. Am intrat pina la barometru in apa destul de rece, si m-am straduit foarte tare sa ramin in picioare si sa nu imi ud bagajul sensibil. Asa-zisa plaja disparuse in buna parte sub cei 20-30 cm suplimentari de apa. La inceput a fost liniste si pace, apoi a inceput sa vina lumea. M-au agasat destul de tare cei doi care se asezasera linga mine si aveau doi caini destul de mari. Unul se numea Bagheera (ce kitsch!) si era destul de cuminte, celalalt insa era vizibil mai tinar si mai nelinistit. Sapa gropi si ma bombarda cu pietrisul, tzopaia de colo-colo si mai trecea si peste mine, in fine a venit cu o creanga de vreo 2 metri lungime in bot, cu care mi-a agatat diversele haine puse la uscat si le-a tirit dupa el. Atunci - am apreciat gestul in mod sincer - stapinul efeminat pina la limitele suportabilului i-a spus ca e un ciine prost (am fost de acord, cel putin in parte, pentru ca ce altceva putea sa faca un ciine adevarat scos la iarba verde?), l-a pus in lesa si lesa si-a legat-o de picior. Domnu' Inginer povestea odata cu oroare despre cainele vreunui aimant de-al lui de pe vremuri, care participa si el, in mod neasteptat, la manipularile amoroase. Probabil ca si ciinele in cauza avea asemenea inclinari. Mi-am terminat notitele pe marginea lucrarilor de seminar si am reusit sa le fixez pe toate in jurul meu, folosind pietre de diverse dimensiuni. Apoi mi s-a facut foame si m-am gindit la Beate care urma sa ma viziteze la birou si nu puteam sa o las sa astepte pe Leopoldstrasse, asa ca mi-am facut bagajele. Avind experienta de la venire, imbracamintea mea s-a compus de data asta integral si exclusiv din jacheta de jeans pe nudul gol cu ochelari de soare, restul fiind purtat in miini si pe umeri. Mi-am inmuiat partea de jos a jachetei, dar restul a ramas uscat. In timp ce ma stergeam si ma imbracam tacticos pe malul de destinatie, un tip cu ochelari rotunzi de soare imi zimbea familiar. I-am intors zimbetul cu o usoara reverenta de ramas-bun, si am pornit-o spre pod si metrou. Pe podul de lemn care traverseaza Flaucherul prin partea lui cea mai lata, revenit in lumea heterosexuala, am intilnit un personaj binecunoscut, de un pitoresc aparte: la vreo 70 de ani, imbracat numai in traditionalii pantaloni bavarezi de piele si cu pantofi in picioare, cu o barba imensa, un pintec respectabil si o halba de bere in mina, statea la balustrada si privea in susul riului.

Oare de ce dragutzul meu de la Cluj este trei si cel mai important? Desigur ca nu cadem in promiscuitate, promiscuitatea ramine acolo, pe insula de la Flaucher sau in cotloanele si catacombele Stejarului German. Dragutzul meu avea 24 de ani si mi s-a daruit cu trup si suflet, numai ca eu, capra batrina, am avut decenta sa ma infrupt din aceste daruri numai atit cit pasiunea era o bucurie pentru amindoi. Am spus stop, pentru ca, in ciuda diverselor flexibilitati relationale, stiu foarte bine unde imi este locul (domnu' Inginer spunea deunazi ca nu-mi strica sa mai cunosc pe cite cineva din cind in cind, apoi adauga repede ca aceasta afirmatie nu trebuie luata drept permis de libera trecere), dar mai ales pentru ca nu puteam sa ii ofer ceea ce consider ca merita. L-a durut o vreme, dar am ramas prieteni buni si dragi, si asta este inca un semn al maturitatii lui rare pentru acea virsta frageda. Patrick si George, patronii Scotiei si Angliei? Povesteste-mi, mai ales daca asta te pune intr-o lumina pervers-puritana. Cum spunea odata Herr Chris, I love those British, they are so deliciously stiff!

Poemele lui Cartarescu m-au insotit credincioase in cele mai teribile depresii din anii 20 si de la inceputul anilor 30. Recitam Pestisorul de Tabla si lacrimile imi curgeau ca cele doua brate ale riului Isar de o parte si de alta a insulei de la Flaucher. Ca sa intelegi, trebuie sa te gindesti ca iesirea din depresie si din labirint a fost in acelasi timp si coming out, la 35 de ani o schimbare cel putin la fel de radicala in viata mea cum a fost si mutarea de la Bucuresti la München. Odata momentul depasit, am ramas cu ironiile dragului de Mircea (mizerabilul, oh!) si cu jocurile lui "delicios de confuze". O singura depresie, ca un fel de PS, am mai avut intr-un timp cind eram de altfel foarte fericit cu viata cea noua pe care o duceam. Era cam tot asa ca acum, poate un pic mai devreme, prin mai-iunie, si cred ca pe atunci imi tratam alergia de primavara cu Lisino, despre care se spune ca nu are efecte secundare. Intr-o buna dimineata, stateam asa la micul dejun, citeam programul de televizor si plingeam cu lacrimi de crocodil. Nici nu e de mirare, mi-a spus Seppi, colegul meu de atunci, scolit in ale psihoterapiei: la un asemenea program cred si eu ca te apuca plinsul. M-a trimis afara, la soare si mi-a interzis categoric ochelarii fumurii (pe atunci ii mai aveam pe cei din poza cu fundal galben). Asa ca mi-am luat un teanc de lucrari de seminar, am traversat Leopoldstrasse, am intrat in Englischer Garten, m-am asezat pe malul apei si m-am desnudat pentru vreo doua ore. Mi-a facut tare bine. (Desnudarea in locuri centrale nu trebuie sa te socheze, la München este traditie, nu promiscuitate. Desi, ca sa fim drepti, promiscuitatea nu este exclusa. Dar nu in tinuta de plaja consta decenta. "I said I was decent, even though I happened to be nude.")

Dar revenind la poemele de amor, ambiguitatea despre care vorbeam mi se pare si acum geniala, ca si felul in care poetul trece, in versurile citate, de la idolatrie la machoism, de la "Ultima Thule cu genunchiere de cartiere peste rotule" la gagica "aproape dulce" si la cintecelul de barbierit. Dar, dragul meu, dintre cei doi, gagica era cea careia ii apartineau elevii din zi in zi mai destepti, nu? (Iar eu am renuntat cu timpul la dezmintiri si dezvinovatiri: I am what I am.)

In afara de mine insumi (si asta in limite rezonabile), nu cunosc nici o sefa pasionata de astrologie si de apelativul purcel. (Poate ar fi bine sa ne faci cunostinta intr-o zi?) Sigur ca este un apelativ dragastos, purceii sunt niste animalutze tare haioase. L-am numit asa pe varul meu, pe vremea cind facuse, la fel de filiform ca si mine, poza cu Pinocchio de la Navodari. Cind s-au nascut copiii mei, i-am numit pe rind Soricel-Purcel. "Eu nu sunt tzotzofana [cotofana], eu sunt Printesa si Soricel-Purcel." Gogoscharski, care e nascut la München si vorbeste mult mai putin romaneste (si asta nu pentru ca nu l-ar interesa sau nu s-ar stradui), m-a surprins odata reproducind acest apelativ cu un accent (cu un rr!) care m-a topit definitiv. Si cum copiii sunt intotdeauna niste mari escroci sentimentali, a vazut si inteles cit poate sa ma binedispuna aceasta formula si mi-o serveste si acum in momentele lui de tandrete; iar domnu' Inginer a invatat-o si el. De ce mi-am adus aminte de Soricel-Purcel? Probabil de la petele pe care mi le-am facut ieri pe tricou, mincind acel döner vegetarian. Seara, la cercle français, Nicholas, cu figura lui de ingeras nevinovat intruchipat intr-un pui de gaina de o zi sau doua, mi-a spus ca si el maninca tot ca un porc, comme un cochon. Ca un soricel-purcel, am presupus eu.

Ma opresc aici; nu vreau sa iti produc complexe, dar prezenta ta virtuala este extrem de stimulanta pentru mine. Asa ca scriu. Gindeste-te ca vine un sfirsit de saptamina lung si ploios, si citeste in fiecare zi cite putin.

Te sarut,
[...]