In ciuda diverselor momente de confuzie, indoiala si gelozie, trebuie sa iti recunosc, dragul meu, pina la capat calitatea de fiu ratacitor: Acela care ii uita si paraseste pe toti, cutreiera lumea (originalul nu ne spune pe unde, dar iata, in varianta moderna gasim in Antile agresiuni si repulsii, deasupra Atlanticului crispari si piele de gaina, la Amsterdam regrete patetice, saruturi furate si multumiri fatarnice), si, cind se intoarce, este sarbatorit asa cum fiul cuminte si statornic ramas acasa nu a fost si nici nu va fi vreodata. Sarbatorit, de cine? Virtual de mine, desigur de T, in primul rind de T! si vor mai fi inca atitia altii.
Virtualitatea ma face sa nu reusesc sa imi imaginez culorile scenei: aurul si umbra lui Rembrandt, ca si ceturile care se deznoada in Solarisul lui Tarkowski mi se par nepotrivite. Ce culoare are virtualitatea? Maestro Virtualis Alexandre Cali imi marturiseste nostalgiile pe care i le-ai trezit (fara sa stii: suprema ingratitudine!) cu imaginile pariziene, dupa care se regaseste pe el insusi, mai exact cladirea in care se afla in acel moment, in imaginea de skyline din New York. In locul lui, as fi marit pina la refuz imaginea cu toti cei 72 de pixeli pe inch ai ei si as fi incercat sa ma regasesc printre patratele in culori pastel. Si totusi ar fi fost o operatiune mai realista si cu mai multe sanse de succes decit aceea de a te intoarce dupa ani de zile la campingul de la Navodari si de a privi ascuns dupa plopi, doar-doar te vei vedea si pe tine insuti, cel de atunci, printre personajele desfasurind diverse activitati banale pe la corturi.
Saptamina viitoare voi fi in Bucovina, urmatoarea in Apuseni, iar intre ele, duminica 29 seara voi ajunge in Bucuresti (Queen's sau altceva, cu domnul Inginer), pe 1 dimineata vom pleca mai departe. Ia-l drept o provocare: 0740 3...7. Existi cu adevarat?
Altfel, ca sa incerc sa prind si sa fixez parfumul bizar al acestei veri despre care ne intrebam daca este intr-adevar o vara, las timpul sa treaca, cu un vag sentiment al culpabilitatatii. Dimineata ma intreb daca sa ma aventurez cu bicicleta pina la marginea orasului, sau voi avea seara de infruntat potop si viscol. Plec pe bicicleta, de fiecare data prea tirziu. Ochelari de soare si camasa portocalie, care flutura peste cimp. Vintul racoros care se strecoara pe sub ea si mirosul de paie uscate dupa secerat. Ajuns al birou, pornesc programul de mail si messengerul, ezit, pornesc programul de chat si il las sa mearga in spatele celorlalte. Trag cu ochiul, arunc din cind in cind cite un banc pe canal. Caut o eventuala companie in Bucovina (ideea domnului Inginer), vreau sa ma denumesc Bucovina, numele e ocupat, adopt ortografia Buckovina si astept sa vad daca observa cineva bancul. Nu observa nimeni. Cineva cauta participanti pentru o emisiune cu titlul rimat "Sint gay dar sint OK" si este luat peste picior. Arhereii si arhanghelii canalului recomanda inlocuirea disjunctiei cu simpla conjunctie; nimeni nu raspunde. Personajul de departe cel mai interesant il descopar la Turda. Usor depresiv. La Suceava descopar un tip care lucreaza in Munchen si care se gindeste sa ne insoteasca intr-o excursie pe Rarau, dar nu se hotaraste sa faca schimb de numere de telefon. Teribil de serios. Descopar un tip cu mult humor, student la medicina in Cluj, tocmai cind vreau sa plec. Rezist – conversatiile scurte sunt si cele mai placute – si chiar plec. Iau bicicleta, ajung acasa, ma schimb in viteza, ajung la lac, ma dezbrac. Citeva picaturi calde de ploaie, apoi se opreste, furtuna matura undeva mai la sud. Studiez tipul "bine dotat" care iese din apa: aha, deci nu poate sa fie chiar asa de rece. Cum privirea mea este cam insistenta, simte nevoia sa imi spuna servus (eram aproape singuri), il intreb cum e apa, etc., etc., etc. Intru, e intr-adevar neasteptat de calda, inot pina aproape de epuizare. Acasa ma asteapta musacaua (o capodopera!), laptopul si DVDurile. Apoi telefonul cu domnul Inginer, discutiile despre cartierul in care am putea sa ne cautam un apartament, despre angoasele lui ("Dar o sa ne intelegem bine cind o sa ne vedem in fiecare zi, nu-i asa? Si o sa raminem impreuna, da?"), despre felicitarile si urarile prietenilor lui, despre dramele si depresiile colegilor ramasi la firma veche, despre turcul tinar si bine facut pe care il observase cum iesise din lac cu o outstanding erection. (De ce nu sunt si la mine din astia? Probabil ca lacul e de vina.) In fine, citesc unul din ultimele capitole ale Erosului si Magiei lui Culianu, sting lumina si gata.
Pregatirile pentru marile calatorii mi-au intins intotdeauna nervii pina la ecruisaj, ca si pregatirile pentru examene. Si totul se relaxeaza in momentul in care vad subiectele, sau in care ma urc in masina si plec. Atunci incepe un nou capitol care, sper, va fi mai interesant de povestit.
Noapte buna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu