Cura de Romania

Sint convins ca nu trebuie, dragul meu, sa-ti mai descriu senzatia pe care o am intorcindu-ma dupa trei saptamini de concediu si luind-o (sau incercind sa o iau) de la capat cu serviciul si cu toate cele. Chiar mai bizar a fost sentimentul pe care l-am avut cind domnul Inginer s-a intors inca o data la ale lui, iar eu am ramas nehotarit ce sa fac: sa ma apuc sistematic de lista care ma asteapta deja, sau sa nu fac, pur si simplu, nimic. Poate in afara de o baie buna si lunga, dar si asta ar fi tot un punct de pe lista.

Deci sa recapitulam. Am pornit-o intr-o vineri la prinz din München si am reusit sa ajungem seara pe la 8 in centrul Budapestei. Nu ca as fi tinut neaparat sa vad Budapesta by night, dar nu aveam alta posibilitate sa intram pe autostrada spre Debrecen. Spre enervarea noastra, centrul si mai ales podurile de peste Dunare erau pline de cetateni care priveau focurile de artificii, cu alte cuvinte: cascau gura la panarama. Am reusit totusi sa ne strecuram. La intrebarea unde o sa raminem peste noapte, am convenit asupra localitatii pe nume Gödölö, infratita cu orasul de resedinta al domnului Inginer. Sa vezi cum o sa fie, mi-a spus, cind o sa-i dau telefon lui Uwe si o sa-i spun: Stii unde am fost in Ungaria? La Gödölö. Hahahaha. Ajunsi la Gödölö, am cautat stabilimentul anuntat cu semne de circulatie pe mai toate strazile principale (unde, linga un pat in chenar albastru mai era desenat si cu un cal cu calaret cu tot, n-am idee de ce). Am reusit sa gasim numai un fel de camin muncitoresc, in care, in prima camera, un batrin zbircit si fara dinti statea in izmene si se uita la televizor. Inutil sa incerci sa vorbesti cu el in engleza. Am renuntat, am cautat drumul inapoi spre autostrada, si am dat peste centrul localitatii, in care evident ca lumea avea aceeasi ocupatie ca si la Budapesta. Pe receptionerul despre care ni s-a spus ca ne va deschide daca vom suna la soneria unicului hotel din Gödölö probabil ca il interesau la acea ora tot focurile de artificii si nimic altceva, asa ca am renuntat a doua oara (Auf Wiedersehen, Gödölö!) si ne-am refugiat intr-un motel pe marginea autostrazii.

Era cit pe'aci sa trecem granita in Ucraina, dar ne-am revenit la timp. Nyregyhaza, oras al cararilor care se bifurca, la fel de neasteptat si de labirintic ca in povestirea lui Borges. La intrarea in Stau Mare, am incercat sa vad ce se intimpla daca ma iau la cearta cu pustiul care tinea neaparat sa ne spele parbrizul. Ce-ai capiat, uite ce mizerie mi-ai facut aici, si mai vrei si bani?! Pai hai ca ti-l curat. Am fost intrerupti in aceasta conversatie frizind tautologia de culoarea verde a semaforului, si recunosc ca m-am simtit oarecum usurat neprimind, contrar anumitor preziceri, lovituri de ranga in parbriz si pietre in portbagaj. Vizita cimitirului vesel ne-a oferit primul contact cu minoritatea turistica straina, tinzind, ca si alte minoritati, catre statutul local de majoritate, ceea ce m-a facut sa inteleg cit de marunti si de nesemnificativi eram noi de fapt, in masinuta noastra mica si verde. La Sighet am incercat sa il gasesc pe Coco si sa il scot din focurile bacalaureatului (nu ma intreba de care parte a baricadei statea), la o gustare. Numai ca nu avea semnal, asa ca am plecat mai departe. In Maramures, fiind prima simbata seara dupa iesirea din post, in fiecare sat prin care am trecut se tineau cel putin cite trei-patru nunti, cu costume populare traditionale, lautari autentici, nuntasi pusi la tzol festiv, cu sticle cu un lichid aproape incolor in miini, si cu masini cu numar italian. Cred ca gazda noastra a fost cam nedumerita de ce sunam de pe drum ca sa-i spunem: ajungem mai tirziu, dar ajungem. Si chiar am ajuns, terorizati de mersul pe intuneric pe o sosea oarecare prin munti, cu toate surprizele de rigoare, aproape de miezul noptii.

Pietrele Doamnei mi le inchipuisem salbatice, asa cum erau descrise in nu mai stiu care fragment literar dintr-o carte de romana pe care am avut-o in scoala generala. Pe un asemenea fond, fantazia domnului Inginer in care ajungeam intr-un final glorios cu puterile sleite pe un virf abrupt de munte si gaseam acolo un grup organizat de doamne venerabile si frantuzite care isi beau cafeaua, o gaseam cel putin anacronica. Realitatea a fost alta: Ajungind in apropierea impozantului Hotel Rarau, am auzit inconfundabilele manele (si am inteles in toata profunzimea sa pseudonimul artistic al doamnei Minodora la Maxim), apoi o duduie de vreo 17 ani a trecut dezabuzata (sau numai alcoholizata) pe lunga noi, spunindu-i celui care parea sa fie prietenul ei: Nu te duci sa cumperi tigari? Ce ne facem fara tigari? Sa stii ca eu mor! Am gasit o liniste relativa (in sensul ca acolo nu erau manele) pe una din Pietrele Doamnei (anume pe cea mai putin abrupta, pentru cealalta nu aveam echipament), unde am aflat toate amanuntele despre inchiderea Uzinei Mecanice de la Campulung Muscel. Razvan s-ar fi enervat desigur auzind explicatiile docte ale partenerului ocazional de conversatie, pitestean get-beget, despre cum este in Germania si cum merge treaba acolo; dar eu mi-am tinut firea cu un stoicism demn de o cauza mai buna.

La Voronet, alaturindu-ne diverselor grupe de turisti internationali, am auzit aceleasi explicatii in limbile germana, italiana si franceza, din partea aceleiasi calugarite poliglote. Tonul ei de generalissima m-a facut sa banuiesc la inceput ca ar fi stareta manastirii, dar dupa o vreme, observind atitudinile si gesturile diverselor personaje, pictate sau reale, am inteles ca nu era asa. Pe linga celebra Judecata de Apoi, am stat mult pe ginduri in fata unei scene ramase vizibila pe peretele exterior de la Miazanoapte: Adam si Eva, in Paradis, purtau vesminte domnesti, batute cu pietre nestemate, si asta inaintea momentului cind si-au dat seama de goliciunea lor si s-au ascuns - moment in care sunt reprezentati intr-adevar goi si cu cache-sexul conventional in jurul soldurilor.

La Crama cea noua de pe drumul spre manastire, am comandat la desert clatite cu dulceata. Consistenta foilor mi-a amintit de anumite membrane de cauciuc folosite in cu totul alte scopuri, drept care l-am intrebat pe chelner daca le-a incalzit la microunde. Mi-a raspuns pe tonul ca nici usturoi n-a mincat, nici gura nu-i miroase: Daa, la microunde, da' stiti ca de obicei bucatarul nu face asta, nu stiu de ce tocmai acum... La a doua vizita la Voronet, am luat masa la Casa Elena, recomandata mie cu caldura de Bogdan Teororescu, un adevarat connaisseur in materie. O conversatie oarecum asemanatoare am avut la intrarea in manastirea Moldovita, cu o femeie care mi-a spus cit se poate de serioasa ca i-a murit fiul si ca sa ii dau bani ca sa-l ingroape. Cum povestea imi era foarte familiara, am ignorat-o (in acea zona m-as fi asteptat la un mai mare rafinament narativ si dramatic) si am trecut mai departe, fara sa dau semne ca as fi inteles ceva. Conflictul a aparut totusi, cu o contributie de data asta substantiala din partea mea, cind, imediat in urma noastra, am auzit pomenit numele necuratului, drept care m-am interesat de perceptele morale si religioase ale solicitantei. Surpriza ca am inteles mesajul si ca i-am mai si raspuns intr-un mod cit se poate de neaos, a impiedicat-o sa formuleze un raspuns prompt. Tacerea penibila a fost intrerupta de apelul tau telefonic, care, fiind primul tau semn de existenta aproape reala, m-a dus inca o data cu gindul la versurile lui Cartarescu cum ca "existenta exista" si ca, "iata, am catadixit si eu sa exist". Adevaruri mult mai palpabile decit inmormintarea fiului defunct sau preferinta pentru microunde a bucatarului de la crama.

Nevoia insatiabila de certitudine a domnului Inginer (desigur una din cauzele celor sapte ani de relatie la distanta) se manifesta in munti (fie ei in Romania sau aiurea) printr-o cautare obstinata a traseelor marcate. Trebuie sa recunosc totusi ca si aici se constata un progres, datorat influentelor benefice ale curei de Romania (termen la care am sa revin fara doar si poate): E drept ca a insistat sa cautam in librariile din Campulung Moldovenesc o harta a zonei (pe care, n-ai sa crezi, am si gasit-o la un pret modic, si pe care o mai am inca pe post de semn de carte in Experientele extatice ale lui Culianu), dar, la fata locului a manifestat o salutara flexibilitate. Asa se face ca am ajuns pe virful Giumalau (ca si, mai tirziu, pe alte virfuri) in buna parte pe baza simtului meu de orientare nativ. (Care se manifesta, spre disperarea unora, numai in medii strict naturale, in orase fiind inlocuit in general de o stare de stupefactie pe care ma straduiesc sa o compensez exersindu-mi abilitatile de comunicare in cele mai diverse limbi si limbaje.)

Ca sa nu facem un drum interminabil pe o sosea lunga si anosta, am propus pentru calatoria spre Bucuresti un traseu cu mici ocolisuri, pe care mi le imaginasem ca fiind pline de farmec peisagistic. Am ocolit deci Giumalaul pe un drum acceptabil, am coborit pe valea Bistritei (si am inteles de ce plutele au fost cindva mijlocul de transport no. 1 in acea zona), ne-am strecurat pe cheile Bicazului (experienta pe care cu siguranta ca n-am sa o repet prea curind, dar cel putin domnul Inginer a savurat peisajul), am rasuflat usurati traversind Covasna si Harghita si am facut exercitii de dictie cu numele maghiare ale localitatilor, ca sa intram la Brasov intr-un nor de ceata si ploaie marunta, care ne-a insotit pina la Cheia, unde si soseaua a devenit, dintr-o data, impecabila. Scopul meu initial era sa o vizitam pe matusa mea preferata in casa ei de vacanta de la Maneciu. Am primit unele indicatii telefonice, dupa care am reusit sa ne afundam intr-un drum de tara din mijlocul unui sat cu nume care ne-a amuzat la inceput, Homoriciu. L-am lasat pe domnu' Inginer sa pazeasca masina si sa se odihneasca, imbinind utilul cu placutul, iar eu am plecat sa caut ajutor si drumul cel bun. Ca sa mai observam inca o data diferentele considerabile intre lumea virtuala si cea reala, aceasta cautare a fost ceva mai lunga si mai anevoioasa decit apasarea tastei F1 sau decit formularea si utilizarea cuvintelor cheie la Google. Tocmai se lasa intunericul cind am gasit-o pe matusa mea si am constatat ca in casa de alaturi se sarbatorea un botez si se ascultau cu generozitate rurala manele. Daca la inceput intentionam sa fiu diplomat si sa il aduc pe domnu' Inginer, incet-incet, pe ulita de la Maneciu, ambianta muzicala m-a facut sa ma razgindesc in mod radical. Am ajuns chiar in aceeasi seara la Bucuresti. (Dar, inainte de asta, cind l-am regasit pe bijbiite si carind dupa mine o provizie de pietre de riu pentru orice eventualitate, cum statea el incuiat in masina si citea Die Zeit, i-am facut o declaratie emotionanta despre cit de bine imi pare sa il revad, iar el mi-a raspuns cu aceeasi tandrete.)

La Bucuresti nu am avut parte de mai multa liniste pe timp de noapte, drept care am fost bucurosi de o rezolvare a problemelor rapida si fara dureri, ca in bancul cu camiloiul. Gogoscharski a aparut la Otopeni binedispus si insotit de soacra-mea, care era de-a dreptul exuberanta. Am extras cuiul din cauciucul din spate-dreapta, l-am vulcanizat la un pret incredibil, echivalentul a 75 de centi europeni, l-am tuns pe Gogoscharski la Ciufulici in Piata Amzei la un pret asemanator (si, cum nu am reusit sa ma inteleg cu domnu' Inginer asupra unui bacsis adecvat, pretul oficial a ramas si cel final) si am luat din nou drumul Apusului si al Apusenilor.

Am inceput cu o escala la gazda noastra agro-turistica de anul trecut, care ne-a intimplinat cu bunatatile pe care le cunosteam si la care visasem adesea: bucatarie locala cu tenta personala, mezeluri facute in casa si, nu in ultimul rind, rosii. Cu greu ne-am hotarit sa ne continuam drumul. Ajunsi pe valea Ariesului, le-am aratat celor doi unde este si la ce foloseste muntele Gaina. Gogoscharski m-a intrebat daca nu cumva am de gind sa aduc si Prinzessa aici si si-a manifestat satisfactia ca trimestrul de scoala in Anglia al Prinzessei il face deocamdata unic beneficiar al atentiilor noastre.

Dupa ce mai intii am incercat marea cu degetul si am facut o plimbare de citeva ore la Scarisoara si prin imprejurimi (drumul lung si excesele culinare se resimtisera, eu raminind singurul in stare de functionare completa), am capatat curaj si ne-am aventurat pe niste trasee mai serioase, cum ar fi Cetatile Ponorului si Curcubata Mare. La primul nu ne-am batut capul, ci ne-am lasat condusi de un amic versat in ale drumetiei (si nu am fost departe de abandon), iar la al doilea am gasit drumul cel bun in ciuda unei portiuni nemarcate, dupa care am reusit sa ne intoarcem in ciuda unei greseli pe harta si a tentatiei permanente a zmeurei si afinelor. O femeie care cobora spre casa insotita de trei vaci si un cal ne-a salvat de la o iminenta innoptare prin vreun staul pe virf de munte, ducindu-ne pe o scurtatura intr-un ritm incredibil. Ceva mai tirziu, in mijlocul unui sat de altfel extrem de pitoresc, am fost stimulati intru acelasi allegro sostenuto de o cireada intreaga care venea in urma noastra fara posibilitati de ocolire.

Vizita la pestera Ursilor si la Meziad ne-a facut sa luam contact cu realitatea intr-un mod destul de neasteptat. Mai intii, in parcarea de la pestera Ursilor, am constatat ca trebuie platita o taxa de 10.000 lei si m-am tot invirtit, m-am uitat, si m-am intrebat la cine oare as putea sa platesc. Am intrebat pe cineva dintr-o masina cu numar de Bucuresti, tradind o anumita bunastare, care mi-a spus ca nici el nu stie si mi-a oferit tichetul lui. In lipsa de altceva mai bun, l-am pus sub unul din stergatoarele de parbriz ale masinii noastre, iar in momentul urmator a aparut prompt cea pe care o cautasem, spunindu-mi de la obraz ca am vrut sa o insel. I-am raspuns ca daca a vazut asta in cele mai mici amanunte, atunci trebuie sa fi vazut si ca am cautat-o inainte, si i-am platit taxa care era oricum derizorie. La casa am cerut biletele corespunzatoare virstei si taxa de fotografiat, care se ridica la suma de 200.000 lei, adica 5 euro, pret piperat chiar si pentru tari mai vestice. L-am platit fara sa stau la discutie, dupa care, in pestera, am fost apostrofat prompt de unul din insotitori (fiul celui care descoperise pestera) cum ca nu am platit decit pentru un singur aparat de fotografiat si in nici un caz pentru toate trei pe care le aveam (cu film negativ, diapozitiv si camera digitala). In fine, la Meziad, preturile si orarul de vizitare erau afisate pe peretele cabanei, dar onorarul cerut de tinarul nostru ghid in momentul in care faceam cunostinta si cu intunericul profund al pesterii, si cu galeriile ei labirintice, innodate pe mai multe niveluri, a ajuns la triplul sumei oficiale. (Ma intreb cit ar mai fi costat daca as fi dat curs invitatiilor destul de insistente de a face poze.)

La sfirsitul sejurului, de altfel foarte placut, de pe valea Ariesului, sub amenintarea ploii si a frigului, am traversat Ungaria si ne-am instalat intr-o pensiune la granita cu Austria, linga Neusiedler See, lac aproape la fel de faimos ca si Delta Dunarii pentru numeroasele specii de pasari pe care Gogoscharski, ornitolog in devenire, dorea sa le cerceteze. La inceput, nu a fost prea incintat de ideea ca, din motive de economie, preferam partea ungara partii austriace; desigur ca se afla inca la virsta la care criteriile financiare sunt lipsite de relevanta. Un alt aspect l-a convins totusi ca alesesem solutia optima: Pe partea austriaca a lacului se cultiva vita-de-vie, iar viticultorii se intreceau in metode care mai de care mai ingenioase pentru gonit pasarile: de la cite o sfecla dulce pusa printre rindurile de vita drept alternativa la struguri si sticle de plastic infipte in fiecare virf de bat pe care s-ar fi putut aseza o pasare, trecind prin intreaga gama a generatoarelor de zgomote (inclusiv detunaturi periodice de arme de foc) si ajungind la avionul care zbura pe deasupra viilor pe traiectorii care m-au facut sa astept o detunatura ceva mai puternica si un nor mare de fum ridicindu-se deasupra unui desis in care mi se paruse mie ca avionul disparuse in picaj. Cum toate aceste metode nu erau lipsite de eficienta, majoritatea pasarilor (dropiile, egretele argintii, fazanii si o multime de altele, ale caror nume nu le cunosc) se repliasera pe malul unguresc, austriecii raminind cu centrele de informare ecologica si cu publicitatea. Ah da, ca sa nu fiu unilateral si partinitor, si cu vinurile.

Ei, si o sticla de vin de 10 ani, romanesc si cu aroma vechimii si a butoiului de stejar, am primit-o cadou ca evidenta dovada de simpatie din partea gazdei noastre din Apuseni. L-am savurat pe indelete si cu moderatie la prinzul de duminica, incheierea oficiala a concediului.