Ultimii trandafiri ai verii

Apropierea lui septembrie face lumina mai clara, umbrele mai bine creionate, si totul are aerul ca vrea sa-ti spuna ceva intr-o limba neinchipuit de simpla desi de neinteles. Ma plimbam cu o saptamina inainte pe bicicleta prin campia panonica, in apropierea lui Neusiedler See, si imi aminteam de toamnele de la Bucuresti, din acel Bucuresti care nu este neaparat o realitate intr-un timp si spatiu bine determinate, ci mai degraba o amintire si un ideal. Pepenii verzi, ovali si imensi, cumparati undeva in Baragan (Grindu?), la munci agricole, cu 1 leu kilogramul. Toamna insorita in care refuzam cu incapatinare sa renunt la pantalonii scurti. Infiorat de umbrele serii, treceam pe linga masini parcate cu citeva minute in urma sau pe linga pereti care statusera toata ziua in soare, si simteam cum radiau caldura pe pielea devenita sensibila. Era devreme, mult prea devreme ca sa se faca intuneric, si totusi vedeam deja primele stele impungind cerul si ochiul cu o precizie de gheata.

Stateam acum pe terasa domnului inginer, si prietenii lui, multi dintre ei deveniti intre timp si ai mei, aminteau de mici intimplari din anii petrecuti impreuna. Petrecerea de adio era dubla, mai era si Bodo care pleca sa studieze undeva in nord. Si nu era singurul pe picior de plecare, fiecare avea planurile lui - un studiu, o slujba, o poveste de dragoste, sau pur si simplu nevoia de schimbare - si clubul lor, Homo e.V., al carei "presedinta de onoare" era domnul Inginer, statea in pragul desfintarii. Chipuri vesele (Robin, cu tonusul lui obisnuit, ciripind ca intotdeauna neobosit), chipuri obosite (Matthias, preietenul lui Robin, care facuse de garda la spital), chipuri ingrijorate (Klaus, care probabil ca se temea pentru slujba lui, legata de acea organizatie, sau pur si simplu avea obisnuitele lui dureri de spate). Stateam cu totii strinsi in jurul mesei si vorbeam unii cu altii cu voce joasa. Cineva a spus binecunoscuta vorba: Imi pare rau ca pleci, dar ma bucur pentru tine. Peretele alb al casei radia caldura de peste zi.

Asa cum mi se mai intimplase din cind in cind intr-o societate in care nu cunosteam pe toata lumea, unul din chipurile necunoscute s-a detasat din anonimitatea grupului si mi-a dat senzatia ca avem foarte multe sa ne spunem, nu conta ce. Precis ca e leu, mi-am spus, cind m-am surprins incercind sa-i atrag privirile peste masa. Povestile mele cu leii de ambe sexe... din care una din ele a inceput acum 20 de ani, si nici acum, in ciuda dramelor mai mici sau mai mari si a timpului care ne-a schimbat pe amindoi in mod irevocabil, nu da semne ca s-ar termina cu adevarat, ca ar ajunge la uitare si indiferenta. Am zimbind, gindindu-ma la Colombina. Jucindu-mi cu constinciozitate rolul de gazda, am facut ocolul mesei, trecind de la unii la altii si facind conversatie agreabila. Frank era intr-adevar leu, atractia era vizibil reciproca, si amindoi eram constienti de ea. Aproape ca am fi vorbit despre asta, dar ramineam la un fir de par de pragul dincolo de care cuvintele sau gesturile ar fi devenit explicite. Iar Bodo era geaman - si am zimbit din nou, gindindu-ma la un alt leu si la un alt geaman. Alte glasuri, alte incaperi.

Hans mi-a oferit un perfect exemplu viu de self-fulfilling prophecy, ca in cartile lui Watzlawick. Nu mai stiu cum si in ce fel, a venit vorba de ocupatiile mele din timpul liber. Cum, a spus Hans ironic, domnu' Doctor merge pe bicicleta? Sigur ca merge, am raspuns, te miri cumva? Pai imi aduc aminte cind am mers noi doi impreuna de la lac la domnu' Inginer acasa, si ai mers atit de incet si de greu, incit vai ce fericit am fost cind am ajuns in sfirsit. Dar, a continuat el zimbind insinuant, bicicleta era de vina, nu-i asa? Nu mi-a trebuit multa vreme ca sa-mi amintesc detaliile acelei scene: Cu citeva luni inainte de amintita plimbare, Hans aparuse intr-o seara comoda si pasnica (eu, proaspat sosit pentru sfirsitul de saptamina, stateam cu domnu' Inginer in bucatarie, bibileam nu mai stiu care fel de mincare exotic si povesteam de una si alta) intr-o stare care ne-a bagat pe amindoi in sperieti: Intrase intr-una din comunele invecinate cu viteza lui obisnuita, care tinde spre 50 km/h, se uitase nu se stie dupa ce (sau dupa cine), nu vazuse unul din acele praguri menite sa aduca aminte intr-un mod nu din cele mai galante conducatorilor auto ca a venit momentul sa reduca viteza, zburase peste ghidon ca o racheta si aterizase in picaj pe asfalt. Avea o buza sparta, un ochi invinetit si umflat, o bogata colectie de zgirieturi de toate formele si marimile, iar miinile si coatele treceau pe alocuri de la albastrul vinat la galbenul verzui ceva mai putin strident pe o piele usor bronzata. Vreo doua sau trei luni mai tirziu, in pomenita zi, Hans ma insotea pe bicicleta de la lac inspre casa si imi arata drumul in mod patern, eu manifestindu-mi inca o data proverbiala lipsa de simt de orientare. Am interpretat viteza moderata cu care mergea ca pe un gest de atentie fata de mine si de prudenta sporita dupa teribilul accident, drept care am redus si eu viteza si am dezbatut cu el in mod extensiv temele la ordinea zilei. In realitate, Hans pornise de la ideea ca eu nu as fi antrenat pentru curse cicliste (si nici nu eram, adica nu pentru vitezele cu care obisnuia el sa mearga), drept care trebuie sa ma menajeze, ceea ce il plictisea din cale afara. Si iata ca profetia se implinise, spre plictisul bilateral! Ce bine ca am putut da vina, fie si la modul neiertator-ironic caracteristic lui Hans, pe bicicleta imprumutata cu care, judecind dupa cosul de pe portbagaj, proprietareasa domnului Inginer, la cei aproape 70 de ani ai ei, probabil ca isi facea cumparaturile cotitiene la magazinele din vecinatatea imediata. (Mai tirziu, am cazut de acord intre patru ochi cu domnu' Inginer ca Hans are in general o perceptie deformata a realitatii sociale, si ca iata de ce nu a reusit nici pina acum sa aiba o relatie cit-de-cit stabila. Drept care compania lui preferata pentru serile cind afara e frig, ploua si bate vintul, iar in casa e cald si bine, a fost si a ramas marele actor american Jeff Stryker in capodoperele sale cinematografice imortalizate pe banda video.)

Se facuse rece de-a binelea, si nimeni nu se hotara sa intre in casa, desi domnu' Inginer punea intrebari sugestive in aceasta privinta. Nu-mi da pace imaginea paturii din par de camila combinata cu nu stiu care varietate de lina, moale si calda, impaturita cu grija pe canapeaua din sufragerie. Robin, fiind unul din obisnuitii casei, cunostea acea patura fabuloasa la fel de bine ca si mine. Mi-a luat-o inainte, infasurindu-se in ea cu miscari studiate, care aminteau de Marylin Monroe in capa de vulpi polare. (Si aici cred ca ar trebui, pentru completarea imaginii, sa amintesc in trecere de originea lui indiana, care se reflecta din plin in parul negru, tenul masliniu si eventual si in tendinta catre obezitate.) Ca sa nu ma las mai prejos, mi-am luat din dormitor plapuma cu care ma acopeream noaptea - cu asta era 1:0 pentru mine, numai ca eu, fire generoasa, am impartit cu Robin caldura plapumii si a miinilor mele. Stateam deci amindoi cuibariti ca in fata unui foc de tabara, situatie in care Robin si-a adus aminte de vremurile cind avea 12 ani si intrebase pe unul din colegii lui de scoala, mai maturi si mai aratosi, daca nu vrea sa il ajute la suflat in foc. Domnul Inginer ne-a gasit adorabili, a adus aparatul de fotografiat si ne-a pozat in mod discret.

Putin dupa miezul noptii, musafirii s-au imprastiat care incotro. Klaus, care se abtinuse cu stoicism de la abuzuri alcoholice, ii ducea acasa pe ultimii intirziati. Robin incheia coloana afisind o expresie de martir, explicindu-ne ca el nu suporta orele tirzii si ca ii era aproape rau de oboseala. Domnul Inginer si cu mine le-am facut cu mina din capul scarilor pina cind usa s-a inchis in urma lor, apoi ne-am spalat pe dinti si ne-am cuibarit si noi in pat. In alte conditii ne-am fi simtit usurati ca totul s-a terminat cu bine; de data asta am mai schimbat citeva opinii despre apartamentul in a carei cautare ne aflam, iar domnul Inginer mi-a promis solemn ca miine dimineata facem dragoste. Dimineata m-am trezit cind inca nu se facuse lumina de tot (si era dintr-o data o vreme atit de burzuluita incit nici nu avea sa se faca prea curind), gindindu-ma la un apartament pe care il vazusem in trecere intr-un anunt din Internet: trei camere plus un hol foarte mare in mansarda unei case Jugendstil din cartierul Universitatii. M-am asezat la calculator si am inceput sa studiez anunturile.