Subsolul este curat, uscat si destul de cald; in care dintre boxe crezi ca am putea sa montam un sling? Vai domnu' Doctor, se poate, sunt socat pina in maduva oaselor! Si domnu' Inginer mi-a aruncat o privire vesela, care arata ca nu luase nicidecum in serios intrebarea mea. Am raspuns cu aceeasi privire si am trecut mai departe: Ramii sanatoasa, cucoana!
Prima casa pe care am vazut-o, in Feldmoching, avea trei camere la parter (in total 100 mp) si o gradina mare, in care se rasfatau trei pruni, doi meri si, spre nedumerirea mea, un piersic. Deasupra, la mansarda, un apartament minuscul si aproape nelocuit (nume indian pe cutia de scrisori), deci practic am fi fost stapini peste intreaga casa si gradina. In plus, doua camere locuibile la subsol (mocheta, lambriuri, incalzire) si casuta de gradina, totul dadea impresia unor spatii de o generozitate rar intilnita. Se auzea autostrada de centura, si din cind in cind trecea cite un tren prin fundul gradinii. (Vecina cu care statusem de vorba cu o seara inainte sustinea ca in curind va trece pe acolo celebrul transrapid catre aeroport, dar n-am crezut-o.) Fiind aceeasi linie de la mine de la tzara, i-am explicat agentei imobiliare cu lux de amanunte ce trenuri trec pe acolo si cit de des: metroul suburban din 20 in 20 de minute (dus-intors), trenurile locale din ora in ora (spre Passau, Landshut, Ingolstadt si Moosburg, tot dus-intors) si, din cind in cind, trenurile de marfa incarcate cu masinile noi-noute si lucitoare produse de uzinele BMW, sau pur si simplu goale si zdranganind in miez de noapte la lumina lunii. Mi-a raspuns ca ea a crescut intr-un oras cu 7 milioane de locuitori (Caracas), si ca asemenea zgomote pur si simplu nu le aude. Dupa ce am tinut sfat cu domnul Inginer, i-am trimis un fax in care ii explicam ca nu ma deranjeaza zgomotul, si cit de tare imi doresc sa am ocazia sa lucrez in acea gradina, dupa dorinta proprietaresei, o doamna de altfel cam nehotarita pentru gustul meu (sa inchirieze? sa vinda? sa se mute ea acolo?). Se pare ca nu am reusit sa fiu convingator.
In Schwabing, Berliner Strasse, la marele lux, un apartament cu 4 camere construit prin anii '90 si inchiriat la pret mai mult decit rezonabil de catre o mare societate de (re)asigurari. Pentru acel cartier, in care drumul meu spre birou ar fi fost o placuta plimbare pedestra de vreo 20 de minute, linistea era desavirsita. Blocurile aveau aerul unei cetati care inchidea in mijlocul ei un parc cu lac (inclusiv rate salbatice si mici poduri pitoresti peste canale betonate), copaci bine crescuti, un strand in aer liber si alei labirintice care m-au facut sa ma intreb daca va trebui sa luam fiecare musafir de la statia de metrou sau sa instalam, in cine stie care forma, un fir al Ariadnei care sa ne scuteasca de plimbarile in exces. Vecinul de alaturi (si de dedesubt) era, printr-un fericit capriciu al intimplarii, un profesor universitar de psihologie sociala pe care il cunosc chiar foarte bine. Fostul chirias, un profesor de scoala profesionala de asistente medicale, ne-a privit cu simpatie si ne-a cerut 2500 de euro pentru mobila de bucatarie (Ikea de acum 5 ani), ceea ce ar fi fost floare la ureche pe linga taxele cerute de agentiile imobiliare. Am ajuns chiar in "cercul candidatilor preferati" (termen de asa-zisa specialitate ale carui valente ma abtin sa le comentez aici), dar in cele din urma nu am primit apartamentul. Am varsat lacrimi amare pret de vreo doua zile.
(Daarling, consoleaza-ma! i-am spus lui Ruth cind a intrat dimineata in birou. Dupa ani si ani de zile de antrenament psihic si sentimental, am reusit sa ii inteleg oarecum dispozitiile si moralul variabile, si chiar sa o consolez din cind in cind, atunci cind viata ei atinge momente de tragedie antica. Acum era rindul meu. Fi realist, draga, si obisnuieste-te, mi-a raspuns, o sa mai primesti refuzuri cu duiumul. Mai tirziu, la cantina, Nora m-a privit cu toata maiestatea celor 190 de centimetri ai ei, a umerilor de luptatoare si a echipamentului motociclist de zeita gotica a razboiului, cu ochelarii de lectura pe virful nasului. Mi-a spus pe un ton infailibil, cu vocea ei de fumatoare inveterata: Ai sa gasesti un apartament inca mult mai bun decit ala. Si a avut dreptate.)
Tot in Schwabing, cu ferestrele spre Englischer Garten si cu dosul casei spre Cimitirul de Nord, un apartament luxos prin pozitie si prin pret. La usa blocului, un domn cu alura si aere de manager cu vechime. L-am intrebat pe ton de conversatie amabila daca si el a venit sa vada apartamentul. Mi-a raspuns pe tonul pe care, daca mi-ar fi fost sef, probabil ca m-ar fi anuntat ca nu mai are nevoie de serviciile mele, ca nu stia ca agenta imobiliara a aranjat o vizita dubla. Am raspuns pe ton de Priscilla, Queen of the Desert: Dar noi doi o sa ne intelegem foarte bine, nu-i asa? M-a ignorat. Aratindu-ne sufrageria de 30 de metri patrati (din care vreo 15 tineau de holul de la intrare) si balconul de 35 (din care jumatate se socotesc in suprafata locuibila si deci in chiria de 12 euro/mp, desi, avind in vedere clima muncheneza, pot fi locuiti cam doua sau trei luni pe an, si anume in lunile preferate indeobste pentru concedii), agenta, Frau Zimmermann, ne-a intrebat colegial daca nu ni se pare si noua foarte ieftina chiria de 950 de euro pe luna, plus intretinere, incalzire si toate celelalte. Se pare ca am fost de aceeasi parere cu domnul manager si am ignorat amindoi intrebarea. Pauza de prinz fiind terminata, pe drumul spre statia de metrou am descoperit de ce aveam si acolo un zgomot puternic de autostrada: centura de mijloc a orasului trecea prin apropiere, si anume printr-un canal neacoperit, ale carui ziduri de beton amplificau sunetul si il trimiteau la mare distanta, peste cimitir, pina in Englischer Garten. Geniala idee pentru o scena de concert in aer liber.
In Trudering, destul de aproape de aeroportul dezafectat acum vreo 10 ani, am vazut o mansarda cu 4 camere si 110 mp intr-o casa de buna traditie bavareza. Alaturi, un magazin de antichitati. La parter, proprietareasa, Elfriede Graml, deschisese un salon de manichiura, pedichiura, cosmetica si alte desfatari ale trupului. Atit subsolul, comun cu magazinul, cit si intrarea, dincolo de iazul de plastic napadit de matasea broastei, erau populate de antichitati din cele mai diverse: candelabre cu ciucuri de cristal, tablouri de gen, mobile stil, tapiserii. Din subsol venea mirosul corespunzator, innobilat de aroma de Lenor, acesta din urma indicind sursa umezelii: locatarii isi spalau si uscau lenjeria acolo. De linga locul de luat masa, care comunica cu bucataria (cel mai placut loc din toata casa) printr-un mic ghiseu, urca pina in virful acoperisului o mica scara rasucita in jurul unei coloane de fonta, si cu o balustrada din parima de corabie. Mi-am satisfacut pe data spiritul de aventura si m-am simtit ca un lup de mare in dormitorul prismatic de sub muchia acoperisului. Privind pe fereastra (acum acoperita cu un prosop bleumarin) desigur ca as fi vazut in fiecare dimineata, prin ceturile muncheneze, Canarele, Antilele si chiar si Seychellele, la care visez de atita amar de vreme. La capatul spatiului labirintic de depozitare se afla un WC de serviciu, care m-a facut sa ma gindesc din nou, cu fiori, la firul Ariadnei si la simtul meu de orientare catastrofal. Ce sa cautati voi in Trudering? ne-a intrebat Lothar in timp ce asteptam sa inceapa "La Mala Educacion". Ala e un cartier conservator, toata lumea voteaza cu democrat-crestinii, si o pereche gay le-ar sari in ochi tuturor. De ce nu cautati in alta parte?
O doamna batrina, adorabila in felul ei, dar usor distrata, m-a sunat de doua ori la interval de 20 de minute sa ma intrebe daca nu vreau sa inchiriez patru camere dintr-un apartament de cinci. A cincea camera (titlu de thriller sau de poveste cu Barba-Albastra) ar fi folosit-o ea, in cele trei luni oficiale de vara pe an, pe care le petrece in Munchen (in rest ea locuind in Egipt). Nu ne-ar fi deranjat, si-ar fi facut numai cite un ceai din cind in cind, si ar fi folosit baia cind ar fi fost acasa intre vizitele facute copiilor ei raspinditi prin toata tara. Cartierul imi suridea (pina acum vreo doi ani stateam in apropiere si ma plimbam pe acolo tot asa cum ma duceam in copilaria mea bucuresteana sa ma plimb pe Constantin Sandu-Aldea) si pretul nu era rau deloc. Dar m-am gindit ca venerabila doamna ar fi fost socata (cel putin pro forma) sa ne vada defilind la nudul gol prin casa in lunile de vara. Fantaziile lui Roland despre resturile de pizza uitate prin bucatarie, petele uscate de ketchup si vasele nespalate ale colocatarilor au completat imaginea. E drept ca el se referea la comunitatile studentesti (in care el insusi, dind lectii de pian, completa reprezentarea multisenzoriala), dar chiar si fara pizza si ketchup, formatia era prea excentrica pentru gusturile noastre. Poate chiar mai excentrica decit corabia din Trudering.
In pragul disperarii, am abordat satul olimpic. Anuntul pompos indica o locuinta de tip atrium, iar agenta, Frau Langbehn (adica un fel de madam Picioarelungi) mi-a explicat ca apartamentul are un fel de curte interioara si luminatoare in tavan in baie si bucatarie, ceea ce o face extrem de luminoasa. Asta imi place, a decretat domnu' Inginer, drept care ne-am urcat prompt in masina si ne-am dus sa exploram zona. Strada indicata, Helene-Mayer-Ring, ne-a dus, spre surprinderea noastra, intr-un fel de subsol de beton ticsit de masini parcate si lazi de gunoi. Cum nu vedeam acolo decit usi dosnice de pravalii si circiumi printre pereti pictati de artisti urbani anonimi, ne-am continuat drumul in cautarea unei indicatii oarecare, a unui numar de casa, a unei firme sau a unui panou indicator. Strada era, asa cum ii spune si numele, circulara, asa ca am ajuns foarte repede de unde plecasem. Madam Picioarelungi ne-a intimpinat cordiala, a laudat punctualitatea noastra exemplara si ne-a anuntat cu parere de rau ca locuinta de tip atrium fusese data cu citeva minute inainte. Oare nu am vrea sa vedem un apartament asemanator? Urcind la etajul 9, am apreciat viteza americana a liftului, iar domnu' Inginer a facut o socoteala rapida cam cit ar insemna asta in termenii platii lunare de intretinere. Linga lift, o usa se deschidea larg catre un balcon oferind o generoasa panorama si protejat cu plasa de otel contra sinucigasilor ocazionali. Trecind pe linga usile cu nume slave sau africane (undeva latra un ciine), am intrat in apartamentul imens: bucatarie cu loc de luat masa, sufragerie de vreo 40 mp, doua dormitoare pe masura. Ceaiul de dimineata si drumul lung si intortochiat m-au obligat sa folosesc in regim de urgenta una din dotarile apartamentului; m-am considerat norocos ca rezervorul mai avea un rest de apa (altfel, ce penibil!) si lehamitea cu care a curs mi-a amintit de instalatiile sanitare bucurestene de la etajele superioare. In timp ce studiam pe fereastra sufrageriei peisajul uzinelor BMW, al bulevardului de centura si betonul blocului de alaturi, innegrit de intemperiile celor mai bine de 30 de ani scursi de la Olimpiada, a sunat telefonul.
Si aici, dragul meu, te las sa iti imaginezi ce vrei tu. Cum ti-ar place tie sa locuiesti. Mie mi-ar place cam asa: Intr-o casa nu prea mare, dar nici prea mica (sa zicem cu parter, etaj si mansarda -- fregata din Trudering avea, la drept vorbind, marimea ideala), la 4 camere, de asemenea nu prea mari dar nici prea mici, asezate pe acelasi nivel, cel mai bine la etajul 1, cu parchet, in dormitoare cu scinduri de stejar lustruite, cu un balcon pe care sa poti lua masa uitindu-te in gradina. Gradina poate sa fie mare, atit de mare cit ne putem imagina in mod realist intr-un oras ca Munchen, sa zicem vreo 700-800 mp. In mijloc mi-ar place sa aiba un cires mare de tot, care sa se umple primavara de flori albe si vara de cirese ochioase. Si liniste: cit mai multa liniste. Ah da, si sa nu fie prea departe de servici.
Ce zici, ti-ar place?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu