Am revazut aseara "Goodbye Lenin!". Si cum stateam de dimineata si imi faceam exercitiile de gimnastica, ma gindeam asa:
Alex Kerner picteaza o lume intreaga pe peretii intre care traieste mama lui: DDR savata de la cadere, multdorita (de unii) victorie a socialismului, cetatenii vest-germani refugiindu-se in Berlinul de Est, Coca-Cola inventata mai intii in DDR si apoi preluata de capitalisti (parca am mai auzit povestea asta undeva), castravetii murati Spreewald. O pictura naiva si amuzanta in felul ei, dar o pictura, un inlocuitor al realitatii. Christiane Kerner facuse acelasi lucru pentru copiii ei: Mama activista convinsa, tatal tradator fugit in Vest, uitat si inlocuit de cosmonautul erou national, viata indestulata de fiecare zi printre prefabricatele de beton.
In ambele cazuri adevarul era cu totul altul. De ce realitatea pictata? In primul rind din dragoste. Apoi dintr-o anume lipsa de curaj. Ne este teama sa privim confruntarea cu realitatea a celor pe care ii iubim, ne este teama de ce s-ar putea intimpla, de consecintele pe care ar trebui sa le suportam – si nu atit iubitul sau iubita, mama sau copiii nostri, ci noi insine. Sigur ca asta este lasitate, minciuna si egoism, dar in definitiv ceea ce se intimpla ne impinge la marginea conditiei umane. Suntem lasi daca nu suntem eroi? Sau suntem pur si simplu oameni?
In final, rezultatul acestei realitati pictate este tot o alta realitate pictata, de loc mai buna decit realitatea reala.
Valul este sfisiat in final, dar pentru cei doi este prea tirziu pentru a fi impreuna in Dragoste si Adevar.
Ceea ce ramine este incercarea fiecaruia de a-si depasi conditia – incercare care, privita cu ochii nostri ajunsi intre timp cu 15 ani mai batrini, ne face sa zimbim intr-un anume fel. Si mai ramine ceva: Dragostea. Necomunicata cu adevarat, neinteleasa sau gresit inteleasa, pierduta pe cai labirintice, Dragostea ramine Dragoste.
Mi-am terminat exercitiile de gimnastica si am trecut in baie ca sa-mi continui ritualul de dimineata: dusul, rasul, cosmeticalele, deodorantul si parfumul. Ritualul se incheie cu ceea ce as numi, facind aluzie la Harry Potter, descetosarea: Imi iau ochelarii de pe unde i-am lasat decuseara (regasiti eventual cu ajutorul domnului Inginer), ii spal in bucatarie cu detergent de vase, mi-i pun pe nas, si dintr-o data lumea apare mai clara si mai stralucitoare: Aha.
Au trecut mai bine de doua saptamini de cind m-am intors de la Bucuresti. Am vazut acolo ceea ce stim cu totii ca am vazut. In virtutea istoriei mele personale, pentru ca o experienta in plus este o deschidere in plus, cred ca am vazut mai mult decit unii. (Si, desigur, mai putin decit altii.) Realitatile, dragostea, curajul, adevarul -- multe sau putine, mai bine sau mai rau intelese, comunicate, traite. Acelasi joc. Goodbye Lenin. Mi-au trebuit doua saptamini de tacere ca sa ajung acum sa zimbesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu