Jerome

Trei intr-o barca, bananaind de-a lungul unui fluviu (in cazul de fata: Dunarea), sau trei pe doua biciclete, cutreierind Germania si facind observatii englezesti. Domnu' Inginer si cu mine, doi dar facind cit zece, cu Franz-Josef (masina, corespondenta lui Montmorency, ciinele celor trei, care nu se mai pune la socoteala). Iata observatiile:

Mitterfels. N-a auzit nimeni de el, dar, la explicatiile mele despre Padurea Bavariei, secretara m-a intrebat daca nu cred ca suntem cu cel putin zece ani prea tineri pentru asta. La fata locului am constatat ca exprimarea ei fusese moderata, 20 de ani ar fi fost o diferenta de virsta mai apropiata de realitate. Dar in definitiv concediul este exact ceea ce facem noi din el, asa ca ne-am dus chiar din prima seara la un concert de fanfara, intrarea libera. Domnu' Inginer a protestat mai intii cu vehementa, dar in cele din urma pourqoi pas. In definitiv, ce pot face nemtii mai bine decit fanfara, bere si cirnati. (Pina si maestrul Celi recunostea asta, si el stia foarte bine cu cine are de a face. La aceasta remarca, domnu' Inginer a afisat o fata de onoare nationala jignita.) Simbata seara in sala de concerte a scolii din localitate, fanfara locala implinea 25 de ani. Toti cei care trebuiau sa fie de fata erau de fata, ca lumea buna la cursele de cai de la Ascott. Comentatorul a adresat salutari exhaustive directorului scolii, deputatului local cu sotia, dirijorului honoris cauza, dirijorului fanfarei din satul vecin, decanului de virsta si inca multor altor pesoane foarte importante, dar pe care nu le-am mai retinut. Intonatia era perfecta. Tinerii blonzi cu veste purpurii si pantaloni de piele pina sub genunchi (foarte sexy) care isi umflau obrajii sirguinciosi erau adorabili. Iar dirijorul se misca cu gratia si energia de cataclism natural de care sunt capabili numai oamenii extrem de grasi. Am plecat totusi la pauza, continuind serata bavareza cu bere si cirnati, de asemenea ireprosabili. La plecare, strecurindu-ne printre spectatori, am fost amindoi de acord ca tinarul preot catolic, si el blond, imbracat in alb, era una din frumusetile locale care nu trebuiau in nici un caz ignorate. (Ceea ce nu era totusi un motiv suficient ca sa ne trezim a doua zi cu noaptea in cap si sa mergem la biserica.)

Hunderdorf. Ar fi fost Satul Celor o Suta (Hundertdorf), dar ii lipsea un t. Ar fi fost Satul Ciinilor (Hundedorf), dar pentru asta avea un r in plus. Mai mult nu am stiut sa spunem vazind placa de la intrare. Duminica dupa-masa era inchis peste tot. Un trecator fantomatic ne-a spus cu vag accent slav incotro era circiuma. Am citit anuntul scris cu creta pe tablita neagra (avem Piftie 6,50 euro) si am intrat, nu fara o ezitare. Nu era clar daca era deschis, dar am vazut prin geamul prafuit un individ care statea la o masa si se uita in abisurile unui pahar cu lichid neidentificabil. Am intrat, deci, pentru ca imediat sa raminem incremeniti in usa. Atmosfera era de saloon din vestul salbatic, in care cei citiva clienti rataciti ne-au pironit cu privirile un timp care mi s-a parut infinit de lung. Aaaah, am spus in lipsa de ceva mai inteligent. Oare la dumneavoastra putem minca ceva? a intrebat domnul Inginer, care ramine un gentleman desavirsit pina si in momentele cele mai stranii. Ah daaaa, am continuat eu, niscaiva Piftie? Si cite o bere? Tare as fi deschis un geam, dar in ultima vreme prea multi mi se plinsesera de curent, asa ca m-am abtinut. Hangiul batrin ne-a privit cu ochii albastri si blajini. Un barbat cu smoace de par alb in jurul barbiei, care parea sa fie animatorul localului, ne-a povestit despre animalele din zona, in mod special despre castori si tehnica lor uimitoare de a roade copacii aplecati intr-o parte, facindu-i sa cada in partea opusa. Alt barbat, tinindu-si paharul cu bere cu miinile deformate de guta, a dat din cap zimbindu-ne sa nu-l credem. Domnu' Inginer l-a intrebat care a fost cea mai mare ciuperca pe care a gasit-o vreodata prin partea locului. In spatele lui, individul pe care il vazusem pe geam isi intrerupse privitul in abis si dialogul cu un partener invizibil, ca sa isi aprinda, cu miscari foarte lente, o tigara Camel.

Straubing. Foarte rar mi se intimpla ca un oras sa-mi fie atit de antipatic de la prima vedere. Nu era urit, dar mi-a creat de la inceput o senzatie extrem de neplacuta, pe care nu pot nici acum sa o explic. Acolo trebuie sa fi fost un cartier general al mafiei, sau locuitorii trebuie sa fi fost permanent amenintati in existenta lor cel putin de revarsarile Dunarii. Spre deosebire de Nilul Egiptului antic, se pare ca Dunarea iesita din matca nu ofera nici un prilej de bucurie. Zidurile de curti si dosuri de case de pe chei, pe unde am intrat in oras si am parcat, erau inalte, ermetice si igrasioase. Vazute de pe partea cealalta, casele aveau o anume frumusete istorica si erau proaspat renovate. Majoritatea masinilor de pe strazi erau noi si scumpe. Fetele locuitorilor erau preocupate, crispate, rele. Mi-am adus aminte de Hagsgate, orasul blestemat din regatul lui Haggard. Am plecat de acolo inainte sa aflam ce se intimplase.

In drum spre masina, am intrat intr-o cofetarie improvizata intr-un dos de casa. In oricare alt oras german, acolo ar fi fost o mica pravalie turceasca si s-ar fi vindut döner kebap. Vinzatoarea era nemtoaica si se straduia sa fie foarte amabila. Cind am ajuns, statea cu fetita ei si se juca in fata usii, ceea ce ne-a trezit amindorura o anumita mila. Mincind felia de prajitura si bind espresso, am studiat fotografia atirnata deasupra raftului care servea drept masa: O pereche din la belle epoque, teapana in fata unui aparat de fotografiat primitiv. Am vazut zeci si poate sute de asemenea fotografii, multe din ele lipite in albumele de familie, sau ascunse si salvate la un fir de par de freneziile purificatoare ale mamei. Dar in nici una din ele femeia nu purta ochelari. Mai mult: barbatul purta ochelari din cei cu brate care se agata dupa urechi, ca in ziua de azi, in timp ce femeia purta un lornion legat de git cu un snur. Ne privea cu severitate. Domnul Inginer a intrebat-o pe vinzatoare daca acea fotografie era simpla decoratie sau avea vreo legatura cu casa in care ne aflam. Cei doi fusesera cindva proprietarii casei. Se vede cit de colo cine era barbat in casa, a spus domnu' Inginer.

Din nou Mitterfels. Dupa citeva zile e ca si cind te-ai intoarce acasa. (Ceea ce nu a fost deloc usor, dupa cele trei sau patru ore de cutreierat pe dealuri. Am pornit pe fosta cale ferata, devenita acum alee perfecta, nemtzeasca, acoperita cu un strat fin de nisip, pentru pietoni si biciclete. Trece ca orice tren in zona de munte, printre versanti ingusti, pe sub poduri rotunde, prin padure deasa. Regasesti pina si o gara desafectata, in care eu as deschide o berarie. Apoi iesi la peisajul cel larg, unde vezi zeci de kilometri peste dealuri verzi. Aici nu vezi, in orice anotimp, decit doua culori: ori verde, ori alb. Ai impresia ca vezi totul, dar n-ai idee ce usor te ratacesti. Mai ales cind ti s-a facut deja foame si sete. Cind am ajuns in sfirsit, am cerut o halba in locul obisnuitului pahar de jumà de litru. Am spus ca este o urgentza.) Iar acum stau pe balcon. Soarele apune pe undeva, fara nici o graba. La treimea de jos a campului vizual, linia capricioasa a orizontului. (Ah da, orizontul? Chiar asa de departe am ajuns?) Capricioasa si in zigzag, din cauza amestecului de foioase si conifere. Cele citeva acoperisuri ramin dedesubt. Deasupra citeva linii, unele taioase, altele estompate de vint: avioane.

Regensburg, Passau, Deggendorf. Cindva avem o umbrela. Mi-o cumparase Colombina din talcioc. Era de la Esprit, cu baston din lemn (nepliabil) si cu acoperisul in dungi mov si liliachii. Mi-a spus ca umbrelele maro sunt oribile, iar cele gri sau negre – plicticoase. O iubeam foarte tare. Dar m-am dar jos din tren la Regensburg, si ea a mers mai departe, spre Leipzig sau mai stiu eu care destinatii abstracte. In Regensburg, Cetatea Ploii, fara umbrela – o fatalitate intreaga. Mai tirziu, Colombina mi-a facut cadou de ziua mea o umbrela écossaise cu mult rosu. Eu i-am facut cadou de ziua ei o umbrela imprimata cu un tablou impresionist: Parisul in ploaie, probabil de Manet. Inca citiva ani mai tirziu, cind ne-am impartit lucrurile, am facut schimb de umbrele, pentru ca a ei era de fapt barbateasca si a mea de dama.

Regensburg, oras de care te poti indragosti. In ciuda numelui, l-am vazut plin de soare si de studenti cutreierind strazile in panta ale orasului vechi. Passau, impresionant prin intilnirea celor trei fluvii, cindva un oras foarte bogat, acum turistic, dar oarecum provincial. Ne-am cumparat palarii de pai. Deggendorf, un orasel fara pretentii, mic si adorabil. Aici mi-am cumparat doua cesti de cacao cu lapte din China bone porcelain, la dimensiuni care, in sfirsit, ma umplu de satisfactie.