Au trecut ani buni de atunci. Multi nu atit prin numarul lor, cit prin cele intimplate. Eram in plin coming-out entuziast si eram pornit sa schimb totul. Am inceput cu ochelarii si tunsoarea. Am luat la rind pravaliile opticienilor, pina cind stiam tot. Ajunsesem sa intru intr-una noua, sa ma uit citeva secunde si sa spun: ah da, stiu. Si sa plec. Intr-una din plimbarile mele zilnice pe Leopoldstrasse, din pauza de prinz, cind nu imi refuzam o inghetata de la Gino sau o prajitura de la Rischart, am descoperit inca un optician pe care pina atunci nu il luasem in seama. Magazinul se chema Optik Scharf, iar numele 'Scharf', care inseamna clar, era scris pe firma cu niste litere extrem de neclare. Aveam sa aflu ca acolo se vind in primul rind rame de ochelari de la Freudenhaus (adica un fel de casa a bucuriilor si placerilor, cu toate conotatiile posibile), firma cunoscuta pentru personalul sau in majoritate gay.
Am intrat. M-a intimpinat un fel de baietel. Trebuie sa fi avut pe atunci vreo 24-25 de ani, dar ii spun asa pentru ca avea aerul usor timid dar atoatestiutor al unui baietel extrem de inteligent de 14 ani. A aflat ce caut, iar in secunda urmatoare imi punea pe nas o rama de ochelari spunindu-mi laconic: Asta este. Si intr-adevar asta a fost. Dar mai intii am rascolit tot magazinul, toate sertarele si cutiile, si am probat tot ce era mai interesant. Intr-un tirziu, am spus ceva de genul: S-ar putea ca rama asta sa ii placa si prietenului meu. Aa, pai de ce nu il aduceti si pe el aici? Nu se poate. De ce nu se poate? Nu e aici. Unde e? Curiozitatea era neobisnuita pentru un neamt (de fapt nu atit curiozitatea, cit expresia ei necenzurata), dar i-am explicat unde era domnu' Inginer, el a inteles si m-a asigurat inca o data ca ochelarii or sa-mi stea foarte bine.
Asa a si fost, ii port si acuma cu cea mai mare placere. Cind au fost gata, m-am gindit sa il invit la o cafea. Nu ca as fi avut cine stie ce ginduri si intentii ascunse (sper ca imi vezi aureola de sfint de deasupra capului), dar totul mersese atit de bine si eram atit de multumit, incit de ce nu. L-am invitat. De ce? m-a intrebat. Asa, pur si simplu, fara nici un motiv. M-a privit fix pret de o secunda si mi-a spus: Nu. Apoi si-a bagat nasul in computer si a continuat sa bibileasca recipisa pentru asigurare. Se vedea insa ca problema il roade. Cind a terminat, mi-a dat hirtiile si mi-a spus, cu ochii in pamint: Stiti, n-as vrea sa credeti ca mi-ati fi antipatic sau ceva de genul asta, dar... [si aici m-a privit din nou in ochi:] Stiti, pe mine pina acum nu m-a invitat niciodata un barbat la cafea. Ach, am ricanat, dar cafea ati mai baut, nu-i asa? Da, am mai baut... dar niciodata cu un barbat!
M-am indurat de el si nu am mai insistat. Pe post de epilog, i-am trimis o carte postala cu scuze pentru cazul in care l-as fi bruscat. Pe verso avea un desen: Un barbat, tata de familie, cu doi copii, intr-o dezordine cumplita, jucarii imprastiate peste tot, unul din copii umblind in patru labe printre jucarii, celalalt catarindu-se pe genunchii tatalui, care era in mod vizibil depasit si chinuit de toata situatia -- iar sotia venind acasa, dind buzna in camera si strigind entuziasta: Hermann! Copii! M-am indragostit!
Un an mai tirziu avusesem fantezia usor excentrica sa economisesc cam o suta de marci (pe care oricum nu le plateam eu) si sa zbor la Bucuresti pentru prima si ultima oara cu Alitalia via Milano. Hamalilor de pe aeroportul Malpensa se pare ca le-au placut foarte tare ochelarii mei de soare cu lentile de vedere (exact cei din poza mea pe fond galben), lasati imprudent intr-unul din buzunarele exterioare ale rucsacului dat la bagaje. Am constatat la intoarcere ca micul optician inca isi aducea aminte perfect de numele meu.
Iar acum -- stateam simbata la prinz la fereastra 'Stejarului German' precum regina-mama cu printul consort si lasam sa ne treaca prin fata defilarea celei de-a 25a Christopher Street Day din München. Schimbam comentarii cu domnul Inginer si ma gindeam ba la una, ba la alta. Prin fereastra deschisa (bombanisem in directia chelnerului pina cind reusisem sa obtin masa zice-se rezervata de la geam) s-a abatut asupra noastra o ploaie de bomboane si prezervative in ambalaje multicolore. Apoi o fata de pe unul din carele alegorice s-a pregatit sa arunce in directia noastra mingea mica, albastra, cu inscriptia "HIV: it's real!". (Mingea aia trebuie sa mai fie si acum prin cine stie care colt al casei.) Aruncata cu indeminare, mingea a trecut pe sub copertina, pe deasupra mesei de pe terasa, prin fereastra deschisa, si a nimerit in plin paharul meu cu latte macchiato, baut pe trei sferturi. Am raspuns cu o amenintare (prefacuta) cu degetul aratator, dar fata disparuse. Baiatul superb (si cam dezbracat) de linga ea a facut un semn ghidus in jos, spre podeaua camionului: Aici s-a ascuns! Parada trecea mai departe. Din cind in cind recunosteam pe cite cineva. Jean-Noel cu Thomas 2, Martin si Nicholas, Thomas-2-metri cu prietena lui lesbiana, Josef, profesorul de la drept, de data asta fara Victor -- fiecare cu povestea lui. Ma gindeam la altii (oare era pe acolo si micul optician de la Freudenhaus?), cunoscuti din aceeasi perioada, cu alte povesti. Coming-out-ul meu de la 35 de ani... si aproape ma pufnea risul amintindu-mi de resemnarea cu care te pregateai tu sa implinesti 31 de ani.
Parada trecuse, imi mincasem fisiile de filet de vita la gratar pe muntele de salata verde, imi bausem (pe trei sferturi) portia de latte macchiato, si ne pregateam sa plecam. Domnul Inginer s-a retras discret, iar eu am chemat chelnerul cu nota de plata. In timp ce asteptam, s-a apropiat un tip cam de virsta noastra, pe care il tot vazusem prin imprejurimi. Eram convins ca avea sa ma intrebe daca plecam si daca poate sa ocupe deja masa, drept care ma pregateam sa ii dau un raspuns afirmativ si amabil. Mi-a spus: Nu am mai vazut niciodata miini frumoase ca ale tale. Si a plecat. Cind domnul Inginer s-a intors, mi-am pus palaria vietnameza cu gesturi afectate, fluturindu-i miinile pe la nas, si i-am spus: uite ce compliment mi-a facut cineva. Apoi, trecind brusc intr-un registru dramatic: La virsta mea!... la cei 42 de ani ai mei!... inca se mai uita cineva la mine!... mai am inca admiratori!... snif... Domnu' Inginer a trecut in acelasi registru si mi-a spus, pe un ton inca si mai dramatic, ca el are 45 si ca la el nu se mai uita nimeni. Vazind ca am ratat efectul, am renuntat la drame si tragedii, i-am tras un cot amical si am pornit-o pe urmele parazii, din magazin in magazin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu