Cum poate Abbado sa dirijeze o simfonie care ii apartine de fapt lui Celibidache?
Era duminica dimineata. Lumina ma orbea. Aveam sa aflu ca fusese noaptea cea lunga a muzicii: Simbata seara incep concertele, iar lumea alearga dintr-o sala de concert intr-o pivnita cu jazz, apoi la opera, apoi intr-un cort de circ in care se cinta, si tot asa pina dimineata. Ce nebunie! Iar a doua zi, duminica, abia se facuse ora 9, pusesem ceasul sa sune, iesisem de la metrou, pasisem peste maldare de gunoi inca neadunat, prinsesem autobuzul 54, si nici nu facusem doua statii ca il si vazusem: Avea gitul rupt si zacea la un colt de strada spre Englischer Garten, rezemat de stilpul unui semn de circulatie. Parasit. Capul cazut pe caldarim, atirnat inca in coarde. Un contrabas: ce drama!
Nu era inca nimeni pe strazi, si el statea singur acolo, in lumina cruda. M-as fi dat jos din autobuz, cine stie unde era statia urmatoare, iar eu as fi alergat inapoi, de teama sa nu mi-o ia cineva inainte. L-as fi adunat de pe trotuar, dragoste caritabila (dar cit de egoista!), l-as fi luat cu mine, as fi facut cei citiva pasi pina in birou, repede, l-as fi ascuns acolo. Apoi as fi plecat inapoi, mai departe.
Mai departe, spre biserica. Prinzessa, in rochie neagra, dreapta si zvelta, parul lung, impecabil, la confirmare. Cei 14 ani impliniti. Trebuia sa fiu punctual, sa ii aduc la timp inelui de aur, cu diamantul minuscul, princess cut. Iar imaginea aceea suprarealista am lasat-o sa defileze pe linga mine pe fereastra autobuzului. Contrabasul se sinucisese, imi spunea, citeva zile mai tirziu, la cafeaua traditionala, Thomas-2-Metri. El insusi un fost clarinetist, cu vocea profunda amintindu-mi intotdeauna de violonistul de care ma indragostisem cind aveam 20 de ani, si cu accentul lui bavarez, cum compunea povestea contrabasului extenuat de lunga noapte muncheneza a muzicii, zacind dimineata cu gitul rupt, la un colt de strada.
Fusesem punctual, ma intlnisem cu Prinzessa, asa cum stabilisem, in fata bisericii, si ii dadusem inelul de familie, pe care Goldnase montase micul diamant slefuit de un batrin capricios de la Stuttgart, in forma printesei. Iata fotografia, la marginea de sus atirna trei frunze de artar de un verde crud, patrunse de soarele acelei veri timpurii, iar ea ride, asa cum poti sa rizi numai la 14 ani. Au trecut de atunci trei ani si jumatate. Gogoscharski are acum 14 ani, si asteapta telefonul Mariei-Pilar, plecata in Egipt, scrie numele ei pe foi intregi si il decoreaza cu flori si frunze in lumina cruda. Iar Abbado dirijeaza, ce ciudat, simfonia care a marcat impacarea lui Celibidache cu Filarmonica din Berlin, incheierea unei povesti stravechi, sfirsitul unui predecesor genial, aroganta unui copil-minune pe nume Karajan, ruinele Berlinului dupa razboiul pierdut, si gradina plina de soare in care Maestrul, o jumatate de secol mai tirziu, ne spune ca exista speranta. (Domnul Inginer, iesind de la acel film, tot intr-o duminica dimineata, plinsese in hohote.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu