Melancolia de dimineata: Ce ne vom face, dragul meu, cind ziua cea mai scurta nu isi va mai gasi perechea in noaptea cea mai lunga? Cind vor fi la fel de scurte amindoua, iar noi nu vom mai gasi Timpul? Cind Gramatica, etalind inocenta ei de Alba-ca-Zapada cu inima padurarului in buzunarul de la sortz, ne va spune cu simplitate ca “cel mai, cea mai, scurt, scurta” nu este decit un superlativ relativ, si hei baiete, tralala, stai sa-l vezi numa’ pe cel absolut?
Pentru a sarbatori Craciunul in familie (familia fiind, desigur, compusa din: un sef, trei jumatati de secretara, cinci colegi actuali, treizeci fosti, plus umila mea persoana), vom face o plimbare prin Englischer Garten spre turnul chinezesc. Acolo ne vom preumbla timp de doua ore printre tarabele de bilci, vom bea vin fiert cu scortisoara, iar la orele 16, cind vom fi inghetat bocna, vom intra la restaurant, unde vom avea de ales intre meniuri à la carte si meniul festiv standard. “La Moulin Rouge ferestrele erau aburite; acolo beam vin rosu tacuti, asteptind inserarea; eu iti ascultam respratia egala care se lovea de ferestre si desena; castele, creneluri si arbori fantastici; si lumi minunate cu lanturi de argint; in care se zbateau deopotriva printese si servitoarele lor.” Scria odata Liliana, poeta. Ruth comenta: Sefului nu i-a placut niciodata sa facem petrecerea de Craciun in alta parte decit la noi, unde isi tine cuvintarea, fiecare cinta din ce poate, sau recita, sau povesteste, pe urma vine Mosul (contrastul intre pielea maslinie a lui Oli si barba de vata nu deranjeaza pe nimeni), ne bucuram, ne uram la multi ani si apoi ne grabim fiecare la ale noastre. Numai ca madam X si madam Y, celelalte doua jumatati de secretara, s-au saturat sa stringa si sa faca curat dupa, asta e adevaratul motiv. Si asta tocmai de ultimul Craciun cu seful. Cum sa-si puna Oli barba de Mos la turnul chinezesc? In gradina englezeasca??
In gradina englezeasca, la turnul chinezesc, facusem aceeasi plimbare in sens invers. Dadusem ultimul examen in cladirea in care fusese cu mult inainte acel post de radio subversiv, era la mijloc de iulie si eu lalaiam pe sub frunzisurile carnoase. Ziua era lunga. Azi de dimineata, cind inca nu se facuse bine lumina, dar eu imi terminasem deja exercitiile de burdihan, domnul Inginer ma stringea in brate, imi soptea la ureche vorbe tandre (desi nu lipsite de o anume ironie) si ma intreba de ce nu ii raspund la fel. Cred ca sunt putin melancolic, i-am spus. Ce ne vom face, dragul meu? La radio cinta Shakira, cu voce patetica: Don’t bother, I’ll be fine.
La multi ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu