Urechile lui Andrej

Era vara si cald la margine de Munchen, sa tot fie vreo zece ani de atunci. Faceam babysitting la baiatul unei prietene, in timp ce ea facea ora de vioara cu copiii mei. Andrej, fiul ei, avea pe atunci vreo trei ani. Era compact, cu ochii negri si avea niste urechi cum nu am mai vazut vreodata la cineva. (Probabil ca erau si foarte muzicale.) Nu prea vorbea, si asta nu pentru ca nu ar fi stiut sau putut. In schimb, ochii lui spuneau totul.

Andrej misuna prin jurul meu. Am receptionat din directia lui niste unde olfactive cum numai un copil care mai poarta pampers la trei ani (si Gogoscharski nu a fost nici el o exceptie) le poate emite. Basca caldura. Am comunicat cu el scurt si la obiect, apoi l-am luat pe sus, l-am dezbracat, am indepartat de urgenta obiectul mirositor in cauza, si l-am pus sub dus. Apoi am facut operatia inversa: I-am pus un pampers proaspat si singurul obiect de imbracaminte pe care il avea in acel moment: Un maiou alb, care a ramas atirnat in bretele de urechile lui Andrej. Am facut un pas inapoi ca sa imi contemplu opera. Ascuns pina in dreptul nasului in maioul recalcitrant, Andrej m-a privit cu ochii veseli si ghidusi. Este cea mai vesela imagine pe care am vazut-o vreodata.

De fapt, aici era vorba de cu totul altceva. Prinzessa a plecat, sau mai exact nu s-a mai intors din Anglia, unde plecase pentru o saptamina, in vacanta. Despartirea a fost capatul unui proces lung, interminabil de lung, si dureros. Nu mai pot sa fac nimic. Decit sa ma gindesc la urechile lui Andrej.