Bond, James Bond

Tragind linie si facind socoteala, dupa doua saptamini de conced, kilogramele de peste si langustine, de carne de ied si miel, sticlele de vin, dulciurile de Sarbatori, si tot restul (mmmmmm) de consumatii savuroase capata proportii pantagruelice, drept care se cuvine sa fie trecute sub tacere. Iar tinarul superb, care imi spunea in spaniola ceva de neinteles sub privirile ingrozite ale receptionistei, si sub ploaia fina si deasa care cadea din aspersoare, se integreaza perfect in imagine. Lantul cauzal l-ar fi fericit pe orice Sherlock Holmes amator sau profesionist: In mijlocul aleii pavate cu un soi de caramida bruta, era, din loc in loc, cite o dala de ceramica andaluza smaltuita. Lucioasa si uda. Am zburat ca James Bond, si asta, ce ironie, exact dupa ce primisem la receptie confirmarea zborului de intoarcere. Ceea ce incerca sa imi spuna gradinarul a carui virsta se numara desigur intr-o unica primavara fara sfirsit (asa e acolo), se referea probabil la cucuiul occipital care crestea vazind cu ochii, ca in desene animate.

Restul sta bine intr-o lista:

Hotelul “La Quinta”, caruia ii cazuse a-ul final si statea intr-o rîna pe acoperis. Animalele de casa erau in mod explicit nedorite, in schimb existau pisicile casei, care ne-au oferit citeva nopti albe, mieunind cu insistenta intr-un punct aleator al coridorului rasunator care aducea cu al unei inchisori din filmele americane. Figura de criminal recidivist cu care m-am prezentat la receptie la ora 6 dimineata nu a parut sa foloseasca la ceva. Spaniolii pot (desigur in urma unei generozitati genetice a naturii) sa faca o figura extrem de serioasa, cu care te asigura nonverbal ca in urmatoarele 3 pina la 5 minute, o Armada insetata de singe va porni pe numitele coridoare la vinatoare de pisici. Ca in filmele lui Almodovar, nimic nu este ceea ce pare. Cind plecam cu bagajele dupa prima saptamina si ne mutam de la nord la sud, am avut parte de o induiosatoare scena de familie: Pisica mama, intinsa felin intr-un loc perfect vizibil si la fel de inaccesibil, si patru pui de culori varii hranindu-se cu pofta. Pe unul din ei il cunosteam deja foarte bine, si nu numai din vazute.

Pico del Teide si platoul din jurul lui, permanenta surse de imagini epatante. Zapada pe versantul nordic. Nori burzuluiti la vreo 1000 m, platoul la 2000 m, conul vulcanului la 3718 m. Cea mai sigura telecabina din lume, care mi-ar fi placut sa ma duca pina la buza craterului. Siguranta provine din faptul ca telecabina nu functioneaza niciodata din motive de vint.

El Abrigo si barul cu peste. Un mic golf intr-un sat de pescari, citeva vase de pescuit si o circiuma care mi-a amintit de Dobrogeanul de la 2 Mai. Te duci la lada frigorifica, arati cu degetul, obiectele respective ajung instantaneu pe gratar, dupa care vin la masa alaturi de cartofi fierti cu crusta de sare de mare, sosuri canarice verzi si rosii, si salata. Ah da, si vinul alb “de masa”, sec si cu iz de cenusa vulcanica. (Stiu, am zis ca nu intru in amanunte, dar tocmai m-am intors de la cantina cu un sentiment de profunda nemultumire, si simt nevoia unei compensatii. Rog cititorul sa fie intelegator.)

Perechea de pensionari scotieni, singurii nostri vecini timp de vreo 4 zile. Ea, cu sentiment: When you play the flute, it is *so* relaxing! Lectia seriozitatii barbatilor spanioli nu a folosit la nimic, figura mea a ramas sceptica: Am inceput studiul flautului travers pe la sfirsitul lui noiembrie, in concediu am exersat cite doua ore pe zi, iar cei doi stateau cam toata ziua in hotel.

In aceeasi ordine de idei, jucaria domnului Inginer, pe care si-a cumparat-o cadou de Craciun. Un mp3 player, cu un hard disk pe care copiaza si in ziua de azi colectia comuna de CDuri. Si cu posibilitatea de inregistrare. M-am inregistrat. M-am ascultat. I-am spus: Dumnezeule mare, ce rabdare ingereasca poti sa ai. (Daca ar fi stiut deja destula romana, probabil ca mi-ar fi raspuns: Ingereasca? Nu! Inginereasca...)

Pentru ca veni vorba, cadourile de Craciun. Dupa-amiaza am mincat festiv – si cel mai festiv mincam cind gatim noi insine. Apoi am iesit la plimbare. (Inainte sa plecam, fiecare din noi s-a intors brusc in dormitor, a cautat repede ceva in bagaje, si a pus acele lucruri pe masa. Gata, mergem.) La intoarcere, surpriza: Ia te uita, a venit Mos Craciun! Pentru domnu’ Inginer, o camasa pufoasa de flanela, in culori vesele si asortate la ochii lui (ca sa nu se mai plinga ca ii intepeneste ceafa fiindca umbla prin casa cu o chestie oarecare fara guler), un fular (cel vechi avea o gaura) si un carnet cu adrese de restaurante si tichete de reducere 50%. Pentru mine, o carte despre trandafiri, una despre orhidee (numele vine de la grecescul “orchis”), un stativ pentru flaut, un tabel cu digitatia respectiva si doua cesti de cafelutza cu modele orientale.

Plaja, in dosul aeroportului, linga Muntele Rosu. Una din putinele plaje, amenintata si ea sa fie transformata intr-un port de yachturi. La capatul ei, treci peste niste stinci si ajungi la playa nudista. Nisipul curge pe munte in jos, in timp ce vintul il sufla inapoi in sus. Citeva perechi hetero ocupa in fiecare dimineata, devreme, locurile cele mai bune. Perechile homo, unele stau pe plaja, la un loc cu ceilalti, altii insirati mai departe, printre stinci. Dintre ei, spaniolii, cu aceeasi morga, intinsi la plaja brat la brat. Nemtii, inconfundabili si practici. Francezii, lejeri si charmanti. O nemtoaica cu un numar remarcabil de riduri, cute si pliuri, de sus pina jos. Din cind in cind, cite o pereche nehotarita, in explorare, in cautarea unul loc mai adapostit. Se cinta un cintec, se taie o prajitura, cineva ne serveste si pe noi. M-am scufundat, acolo unde iti ajunge apa pina la piept, daca nu chiar mai jos, si unde oceanul ti se pare un loc agitat si lipsit de viata. Puzderie de pesti, pe care ii gasesti, indiferenti, in fiecare zi in exact acelasi loc, ca si turistii pe plaja. Ai impresia ca, daca intinzi mina, ii prinzi – si ei dispar.

Asta e Tenerife. Al cincilea (sau cine mai stie) concediu pe aceeasi insula subtropicala din Atlantic, nu mai lunga de 100 km, nici mai inalta de 4000 m. In schimb invadata de hoteluri, printre care este din ce in ce mai greu sa gasesti un loc nealterat. Tragi linie, faci socoteala, si... ce ramine? Zborul de intoarcere pe deasupra Alpilor, in miez de iarna, la ora cind apune soarele. Virfurile acoperite de zapada, strapungind nori si ceata, inrosite de lumina apusului. Cred ca e cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in concediu.