Intoarcerea acasa

A fost un concediu lung si linistit. Atit de linistit, incit cele doua saptamini au durat luni si ani de zile. Mos Craciun mi-a adus un serial absurd ("Fawlty Towers" -- iar cind am aflat ca totul se intimpla "in Torquay on the English Riviera" mi-am adus aminte cum era sa naufragiez acolo cu Prinzessa impreuna si sa trebuiasca sa asteptam vreo doua zile trenul care sa ne duca mai departe), o mapa cu calendar si buzunare "manager like", un stilou Rotring (de aici incep cadourile pe care mi le-am facut singur), cerneala de culorii varii (cu verde mi-a spus domnu' Inginer ca nu scrie decit presedintele Republicii Federale, iar eu am decretat ca voi folosi aceeasi culoare), un portofel nou (si evident gol) precum si o pereche de manusi inca prea groase pentru temperaturile de afara. Printre reduceri de preturi si oferte speciale "inainte de majorarea TVAului" l-am vazut pe M., un cunoscut simpatic din vremuri vechi, iesit la plimbare si cumparaturi cu un partener nou. Purta pardesiu gris perlé si baston, ceea ce ii dadea un aer aproape galant de secol XIX. Stiam ca are scleroza multipla, dar in anii in care il vedeam ceva mai des credeam ca va ramine asa cum l-am cunoscut pentru multa vreme de atunci incolo. Probabil ca intre timp a si trecut multa vreme. Am fost incurcat, am schimbat citeva banalitati, apoi am plecat mai departe.

De Revelion, Andrea ne-a luat cu ea la o prietena astroloaga si terapeuta reincarnationista. Sigur ca povestile pe care le-am inventat pe seama ei inainte sa o cunoastem la ea acasa au fost mult mai interesante decit realitatea. Avea 50+ de ani, era draguta, inteligenta si foarte rezonabila. Vorbind despre viata la tara (pentru ca statea la tara, undeva in apropiere, desi soselele intortocheate pe unde ne-a condus Andrea, peste dealuri si prin pilcuri de padure in lumina farurilor, pareau sa fie cel putin la capatul lumii cunoscute), ne-a spus foarte pe scurt: Ma bucur ca ati venit, dar vecinilor mei n-am sa le povestesc ca am avut in vizita o pereche gay; tot asa cum nu le dau amanunte despre ocupatia mea. Am jucat un joc, un fel de "Nu te supara, frate" cu tenta esoterica, in care trebuia sa ne gindim ce vrem sa realizam in anul care vine, apoi trageam la sorti ingeri pazitori, pietre de incercare si intreprinderi care ne duceau mai departe pe scara evolutiei de la fizic la psihic si mai departe la spiritual.

In primele zile ale anului, doi dintre vechii prieteni si vecini ai domnului Inginer au venit in vizita. Nu au vrut sa stea la noi (nu pentru mai mult timp decit cel necesar pentru a bea o cafea), pentru ca eram prea departe de Glockenbach, baruri, gay shops si saune. Asteptind autobuzul intr-una din plimbarile comune prin oras, le-am povestit o ghicitoare dintr-un talk show: De ce exista in Remscheid o statie de autobuz in care nu opreste niciodata vreun autobuz? Sigur ca era genul de ghicitoare al carei raspuns nu ai nici o sansa sa il gasesti, in schimb poti sa faci tot felul de presupuneri eventual hazoase. Explicatia era ca acea statie de autobuz se afla in curtea unui camin de batrini bolnavi de Alzheimer. Se stie ca astfel de persoane uita unde sunt si nu se simt nicaieri acasa, drept care pleaca mereu intr-o directie in care presupun ei ca ar locui. Ies deci din camin, vad statia de autobuz, se opresc si asteapta. Dupa o vreme, uita ce asteapta. Ingrijitorii caminului vin si ii conduc inapoi in camerele lor. Am propus tot felul de solutii, cum am putea sa evitam o asemenea situatie. Apoi a venit autobuzul si ne-am concentrat asupra automatului de bilete si a tarifelor de calatorie in vigoare.

Gogoscharski s-a intors in miez de noapte de la Londra, m-am dus cu domnul Inginer si l-am asteptat la aeroport. Ne-a povestit cum a intrat in culisele unui teatru din Coventgarten si tatal prietenei lui l-a prezentat colegilor, ceea ce a declansat o intreaga avalansa de mirari admirative in registrul supraacut, saluturi afectate, coregrafii, complimente exorbitante si inca multe alte gesturi caracteristice, respectivii colegi fiind o echipa intreaga de drag queens. Si aici Gogoscharski a folosit o expresie germana nu din cale afara de diplomatica, "stockschwul", pe care nu as fi asteptat-o din partea lui, dar a spus-o sincer amuzat si cu o naturalete care nu ne-a facut decit sa ridem. Nu mai stiu daca am vazut impreuna "La cage aux folles", dar cred ca am putea sa organizam o reprezentatie speciala cu prima ocazie.

Incet, ma obisnuiesc cu ideea sa reincep sa lucrez, ba chiar sa reiau pina si acele activitati pe care ajunsesem sa le urasc intens inaintea concediului. Vor fi ele pietrele de incercare din jocul astroloagei si terapeutei reincarnationiste; iar eu voi incerca sa le privesc cu naturaletea si increderea lui Gogoscharski, trei figuri vesele in masina minuscula alergind in miez de noapte pe autostrada interminabila, in lumina pestrita a aparatelor de bord.