Soacra in vizita

Ca sa incep in stil clasic, eram in gradina, la sfirsit de saptamina, absorbit de operatia de indepartare a resturilor vegetale depasite de anotimp si evenimente. Prinsesem un smoc de gura-leului si il ajustam in mod convenabil, cind am constatat cu destula neplacere ca tocmai imi ajustez si o parte din degetul inelar de la mina stinga. Domnul Inginer m-a insotit urgent la baie, mi-a facut un pansament de dimensiuni considerabile si a avut grija sa nu lesin decit odata ajuns pe canapeaua din sufragerie, cind oricum era prea tirziu: Nu mai puteam schimba nimic, tot ce mai aveam de facut era sa am grija pe unde las eventuale pete de singe. Analizind lucrurile dupa criterii stiinifice, psihologice si filosofice, am tras concluzia ca era vorba de un simptom de stress, de oboseala dusa in mod iresponsabil dincolo de limitele bunului simt, si ca era cazul sa ma opresc inainte sa imi ajustez intr-un mod inca mai putin convenabil si alte parti ale corpului, dedicate unor functiuni mai vitale decit digitarea notei sol la flaut. Ca intr-o schita de Saki, aveam sa ma deconectez in linistea provinciei engleze, unde nimic, dar absolut nimic nu ma va putea tulbura.

Si iata, luni la ora prinzului imi faceam aparitia la aeroprt in tinuta modesta de vacanta la tara: jeans, camasa in carouri, jacheta, bandaj, toate in culori neutre, sterse, aproape invizibile. (Si pentru ca totusi, chiar si in situatiile cele mai discrete, este nevoie si de putina culoare in viata noastra, incaltasem Camper-ii rosii, asortati la geamantan.) Gesturi aproape automate: urc scarile rulante, ma opresc in fata tabelei celei mari, sar peste cursele obisnuite de Bucuresti, Sibiu si Cluj si citesc mai departe, cautind cursa la care aveam bilet. Imi pastrez calmul, chiar si in situatia in care la informatii mi se spune (nu fara o anume satisfactie, mi s-a parut) ca acea cursa nu exista si ca ar fi mai bine sa intreb direct la British Airways. Apoi imi pastrez acelasi calm si cind mi se spune ca BA a vindut acum vreo doua luni firma care zbura pe traseul meu. De ce nu am fost anuntat din timp -- aici onorabila doamna a dat si ea dovada de calm, renuntind sa imi ofere pretexte pentru rateurile umane ale tehnicii informatiei si comunicarii, iar eu am apreciat delicatetea gestului. Probabil ca s-a asteptat sa ii fiu si recunoscator pentru bunavointa de a imi schimba rezervarea si a ma trimite, in loc de orice altceva, la Londra; dar stim bine de cita nerecunostinta avem parte cu totii in ziua de azi. Intr-o ultima incercare de consolare, a caligrafiat un voucher in valoare de 8 EUR cu care sa ma refac in urmatoarele ore la masa de prinz in vreun restaurant din incinta aeroportului. (Pentru comparatie, nu demult observasem ca o bere Ursus de 33 cl pe aeroportul Otopeni costa 3 EUR si ceva, preferind pe moment apa minerala. Multumesc, Dan!)

Aeroportul Heathrow m-a intimpinat cu binecunoscuta lui mocheta gri. Zonele inchise ale modelului mai pastrau prospetimea originala. Zonele mai deschise spuneau calatorului care avea urechi de auzit si ochi de vazut povesti nostalgice despre zile mai bune. Colturile usor ridicate pareau sa fie, ca si mine, plecate in lume, in cautare de liniste rurala. In tunel, cam pe la jumatatea distantei dintre avion si cea mai apropiata toaleta (despre care, in acel moment, ma intrebam de fapt unde si mai ales cind o voi gasi in sfirsit), cineva uitase sa deschida o usa. Intr-un impuls de solidaritate umana, am materializat cu totii un monument, un grup statuar simbolizind, pentru a cita oara, cele mai laudabile virtuti omenesti in fata vicisitudinilor vietii: rabdarea si stapinirea de sine. Nu am inteles totusi de ce zboara cineva, de bunavoie si in cunostinta de cauza, la Heathrow.

Ma intrebai deunazi, dupa primele cinci zile de conlocuire cu Prinzessa si cu tinarul domn, ce se intimpla aici de vreau sa ajung acasa mai repede. Nimic special. Oriunde as fi (cu unele exceptii, e drept) dupa primele trei zile imi doresc sa fiu din nou acasa; probabil ca am imbatrinit putin. Si chiar nu stiu de ce, pentru ca dormitorul care imi fusese rezervat si salteaua studenteasca pe care dormeam devenisera cu adevarat confortabile dupa ce acoperisem cu diverse artefacte aflate la indemina (note de flaut sau de vioara, copii dupa articole de specialitate, camasi momentan neflosite) pe Chucky si pe logodnica lui, care imi zimbeau retinut dintr-un colt al camerei. Ca sa fiu foarte sincer, l-as fi acoperit la fel si pe tinarul domn si stapin al casei, mai ales la orele tirzii cind conducea cu peste 150 mph o masina virtuala pe strazi la fel de virtuale in dulcele sunet al motorului si al obiectelor de mobilier urban rasturnate in trecere. Partea mai interesanta a jocului (din cite am reusit sa-mi dau seama) erau urmarirea si cursa, masina adversa fiind condusa de un alt jucator din cine stie care alt colt al lumii. Cind tinarul domn conducea un Renault Megane real pe strazi la fel de reale, cu Prinzessa linga el si cu mine pe bancheta din spate, si accelera urcind vreo panta, imi mai scapa cite un oftat de usurare, daca nu chiar un murmur admirativ vazind ca masinile parcate, semnele de circulatie din intersectii si lazile de gunoi de pe trotuare ramin intacte la locurile lor.

Am inteles ca refuzul lui mut dar consecvent adresat artei mele culinare si preferinta manifesta fata de alte alimente, extrase natural din pungi de plastic si cutii de carton sau de tabla si eventual reincalzite (de Prinzessa) la cuptor, nu reprezentau o jignire personala, ci un mod de existenta provenit din adinci nevoi sufletesti, din traume ale copilariei deloc indepartate. Mai departe, ma gindeam in timp ce spalam vasele, ca daca ar fi venit intr-o buna zi cu costum de duminica si vocabular de salon sa imi ceara mina Prinzessei, as fi avut destule motive sa il refuz; poate ca i-as fi recomandat chiar o agentie matrimoniala din Internet (www.neu.de, de exmplu) cu satisfactia politic corecta cu care madama de la aeroport m-a trimis la biroul BA. OK, recunosc, aici am parafrazat-o pe mama prietenei mele din liceu, care la urma urmei avea dreptate si oricum imi spunea asta intr-un moment in care nu era nevoie de bila vrajita de cristal si clarviziune de soacra ca sa iti dai seama ca relatia noastra nu mai avea cine stie ce sanse. Mai recunosc, punctul al doilea si cel mai optimist, ca putea sa fie si mai rau: tinarul domn ar fi putut sa fie un proletar britanic, tatuat si betiv, Cupidon fiind la fel de legat la ochi ca si Justitia. "Apoi un spectru betiv sa te traga de tiv, desirindu-ti aplombul si gratia." Nu, tinarul domn este numai britanic, fara a fi tatuat si betiv, ceea ce ii acorda unele circumstante atenuante. Iar eu sunt un fel de soacra in vizita, care sta intzepata in virful scaunului si tace penibil, dupa ce s-a saturat sa gateasca si sa spele vasele in fiecare zi ca sa ii ofere fiicei, macar pe perioada vizitei, perspectiva unei vieti conjugale mai decente. Iata de ce abia astept sa ma intorc acasa.

Dupa ce mi-am terminat de citit provizia de articole copiate, de facut planul unui articol propriu si de cintat la flaut solo sau in duet cu Prinzessa, am intrebat-o daca nu cumva are ceva de citit pentru mine. Mi-a facut o lista de carti de diverse facturi si stiluri, din care am ales, nu fara unele ezitari de bonton, The Hitchiker`s Guide to the Galaxy, in ideea ca oricum voi citi numai inceputul si o voi lasa acolo la plecare. Desi de dimensiuni incomode, am adormit cu nasul in ea si m-am trezit cu ea in mina. Si probabil ca tot cu ea imi voi petrece miine orele de asteptare pe acel aeroport pe care eu unul l-as denumi "Aeroportul memorial Werner Heisenbeg", chiar cu riscul de a suprasolicita humorul englezilor. Domnu` Inginer, intors si el din sinul familiei, isi va modifica usor traiectoria si se va afla "ca din intimplare" in apropiere cind eu voi iesi din terminal cu Hitchhiker`s Guide intr-o mina (in mina stinga, cu degetele lipsite acum de bandajele amintind de perioada de glorie a lui Michael Jackson) si cu cealalta mina tragind dupa mine valiza rosie asortata la pantofi (si la cicatricea de la degetul inelar). "Need a lift, young man, um?" ma va intreba inocent, si intr-un prim pas vom fi aterizat amindoi la italianul din colt. Pentru ca eu voi fi, ca de obicei, lihnit de foame si de sete.