La Bucuresti

Cu vreo trei saptamini in urma, un partener de afaceri de la München cu prenume banal si tipic romanesc mi-a facut surpriza sa imi explice ca nu din Romania provine, ci din Serbia, mai exact dintr-un sat asezat aproape pe granita romaneasca. Romaneste nu stia vorbi cu adevarat, iar in Romania fusese o singura data, ca sa vada cum e. Iar surpriza lui cea mare fusese ca acolo toata lumea vorbeste peste tot romaneste.

Incerc de fiecare data acelasi sentiment ajungind in Romania. Reciproc, mi se vorbeste de preferinta in engleza. De data asta, dupa caraghioasele personaje din coada de la check-in, vecina mea din avion. Trebuie sa fi avut vreo 22-23 de ani. Mi-a adresat un hello politicos, apoi aah, buna ziua. Ceva mai tirziu, in timp ce avionul se legana duios, isi stringea cu putere centura de siguranta si se tinea strins de minerele fotoliului. I-am explicat ca atita timp cit inca se mai serveste masa (apreciem aceste obiceiuri atit de traditionale ale Taromului) turbulentele nu pot sa fie cu adevarat semnificative. Stie, mi-a spus, dar nu se poate abtine. M-am gindit sa fac o fapta caritabila si sa o tin de vorba, abandonind pentru moment o schema care oricum nu imi iesea. Puiul era chiar bine condimentat, bucatarie ca la mama acasa (asta trecind sub tacere amanuntul ca mama nu a fost niciodata o bucatareasa pasionata). La aterizare m-am tirit pe sub scaune ca sa-mi caut capacul de la memory stick. Cind l-am gasit, ramasesem deja aproape singur in avion.

Mihai m-a dus „La Misto“. Ati rezervat masa? Ati intirziat? Ne pare foarte rau. Desi, am constatat, la nefumatori erau mese destule. In apropiere, o fata face un gest necugetat si isi rastoarna paharul de Coca Cola. Mama o priveste cu repros si ii face o morala pe care nu o auzim. Sorin propune in tête-à-tête o pereche de palme bine simtite. Citeva minute mai tirziu, ne toarna limonada in pahare si face el insusi o balta considerabila pe fata de masa. Pe mine ma apuca risul, pe Mihai la fel, ridem cu totii in directia fetei, incepe si ea, mama ei zimbeste si ea vizibil usurata. Asta nu micsoreaza cu nimic sentimentul meu de extraterestru. „Usa se deschide prin tragere.“ La sorti, as fi adaugat, cum ca adica daca ai destul noroc pentru asta. Am destul noroc. Mama, monument de rabdare (macar in prima seara), imi deschide usa fara sa mai intrebe cine e. Stam la taclale pina tirziu.

Haituit de vecini in frenezia renovarii (as fi preferat sa dorm), mirosuri pestilente (cu usa cea veche si cu geamurile mai degraba sparte, scara blocului se aerisea mai eficient) si soferi cu tupeu (ce daca am verde), haladui o vreme pe la Piata Victoriei (observ cit timp si citi nervi iti trebuie ca sa o traversezi), o tai printr-un santier in lucru („Chiar vrei sa o iei pe acolo?“), ma mai minunez de o casa si alta si intru pe orbita. Regasesc in sfirsit linistea la Dana acasa. De citi ani ne cunoastem noi de fapt? ma intreaba. Ajungem de comun acord la cifra de 33 de ani si la concluzia ca trebuie sa sarbatorim. Palinca de Toplita si Cabernet Sauvignon din Beciurile domnesti. Micul ei apartament are calitati de absolut: nimic nu se schimba, muzica este intotdeauna inaltatoare, iar discutiile noastre oricit de banale au profunzimi filosofice.

Ploua. Astept autobuzul de Otopeni sub acoperis, cu picioarele intr-o balta. In autobuz, doi baieti asculta muzica impartindu-si castile. Cel din stinga isi intinde bratul peste umerii celui din dreapta si il gidila la ureche. Ii prefer fatucii care sparge baloane de guma de mestecat la urechea mea. Se urca un domn, paseaza cu indeminare o bancnota prin usa soferului, se aseaza, isi descheie haina de piele. Abdomen generos, tricou alb, bretele albe, portretul lui Vlad si deviza „Number one acupuncture“. Incep sa rid, imi face un semn de salut cu mina. Ma simt bon entendeur. Pentru avionul de Cluj stau inutil la o coada, o doamna bine imi explica politicoasa fluturind din Personalausweisul meu ce inseamna e-ticket si ca indicatia „pick-up paper ticket at Otopeni International Airport“ este ramasa de pe vremuri. Imi fac checkinul fara probleme la ghiseul de Baia Mare. Una peste alta am economisit vreo 30 de persoane, diferenta intre coada la care trebuia am stat si cea la care ar fi trebuit sa stau. (Pentru A.: Semnul minus se impune in fata acestei diferente.) Aeroportul e plin, gasesc un singur loc, ma asez si scriu aceste rinduri, in timp ce doamna si domnul Popescu sunt pe punctul de a pierde avionul si sunt invitati de urgenta pentru imbarcare.

Draga Vlad, pentru ca vorbeam de curind despre tristetea noului secol bucurestean: Am cunoscut prea bine tristetea bucuresteana a anilor 80. Am regasit-o in doua poeme: „Cea mai frumoasa zi din viata mea“, titlu de compunere scolara, probabil de pe vremea cind dragul de Mircea chiar era profesor la scoala („Ce-ti mai face scoala de tip nou din Pantelimon/ cu chioscul de covrigi si napolitanele Stadion?“), descrierea acelei zile era sinistra, iar daca asta era cea mai frumoasa zi din viata, atunci vai! Apoi „O zi minunata pentru pestele banana“, in care regaseam o zi plina de oarecare multumire, pentru oricine, chiar si pentru pestele banana, numai nu pentru poet. Intr-o remarcabila consecventa, pina si aceste poeme erau anoste, palide amintiri ale Poemelor de Amor care imi colorasera cindva lumina ochiului pineal. Am regasit aceasta tristete in mahalaua plouata si cenusie, in doua zile prea reci si prea umede ca sa ies din casa si sa fac ceva, orice, in Bucurestiul in care nu avusesem nici cel mai mic chef sa ma intorc, ca sa ce? Am dormit dus printre gilgiielile tevilor de la calorifer, scrisnitul scaunelor pe podeaua de gresie a pizzeriei de la parter si basii masinilor in care mahalagiii isi asteptau pizza. Am dormit, am mincat ceva, am cintat la flaut, am dormit, am mincat ceva, am plecat spre aeroport. Tristetea mahalalei, aici si acum, nu este si tristetea mea. Trecute sunt acele vremi. Nu vad decit o tristete de suprafata, de culoare, temperatura si umiditate. De aceea te intrebam, Vlad, unde vezi tu tristetea contemporana.

Ceva se misca in coada deasupra careia scrie Cluj-Napoca. Ma misc si eu, fara prea multa tragere de inima. Sunt chiar multumit cu ultimul loc. Dupa mine, mai vine o cuconita cu haina de piele rosie si cizme asortate, trece dezinvolta si se aseaza la coada cu doua-trei persoane mai in fata. Was solls. Macar de mi-ar fi dat ocazia sa fiu generos si sa ii ofer libera trecere. Autobuzul e plin ochi, aproape ca mergem pe scara, abia daca se inchid usile. Cei din urma vor fi, in principiu, cei dintii. Zice-se. Cuconita in rosu imi da un brinci si paseste triumfala pe scara avionului. Dupa ce intra, nu reuseste sa se hotarasca (pe stinga? pe dreapta?) si toata lumea o asteapta rabdatoare.