Nu-mi aduc aminte cind am mai asteptat la usa unui profesor sa ma sfatuiasca. Am fost mai intii la ora anuntata, am vazut coada, era rezonabila, am plecat. Peste trei sferturi de ora am revenit cu citeva articole de citit, dar nu-mi statea mintea la ele. Era un personaj mic si rotofei, il stiam din vedere, si mai ales ii stiam numele din carti, jurii, comisii, colocvii. Mi-a intins mina cu o atentie aproape circumspecta, mi-a oferit un scaun, apoi a inchis usa.
Am iesit peste vreun sfert de ora zimbind pe dinauntru. Fusese mai mult decit ma asteptasem. Nu stiam ca el face si asta. Se oferise sa conduca doctoratul, apoi pronuntase un alt nume, din cele pe care le citesti pe cotoarele cartilor, multe si ordonate in rafturile unei biblioteci universitare.
Eh, sigur ca nu de doctoratul meu era vorba. Ci de o posibila reintoarcere. Atit de draga si de nesperata, incit nici nu indraznesc sa ii spun pe nume.
2 comentarii:
Şi nici nu trebuie, nu-i aşa?
Sigur ca nu, toate la timpul lor.
Trimiteți un comentariu