Daca draga mea Mihaela ar fi decorat restaurantul, l-ar fi aranjat exact asa: Lambriuri de lemn fumuriu, care se termina spre tavan cu rafturi cu carti vechi legate in piele. La capat, un radio din acele timpuri, asezat intr-o rîna peste citeva carti mai noi. Ferestrele au ochiuri mici intr-un grilaj de fier, ca vitraliile. Prima fereastra: O colivie baroca; un fier de calcat, din cele fara rezervor de carbuni, de pus pe plita si apoi de calcat repede-repede cutele rochiei; plus alte citeva carti. A doua fereastra: Un cos de lucru, o morisca de depanat lina, un vas pentru ceai. A treia fereastra: O masina de cusut (desigur Singer), sertare de lemn ros de carii, un ghiveci cu iedera. A patra fereastra: Un acordeon vechi, o mandolina, o cobza, un butoias de vin. A cincea fereastra: Un scaunel pentru copii, doua chitare de marimi diferite, o balalaica, un cos pentru portbagajul bicicletei. Deasupra intrarii: Un cintar de fier pentru cartofi, cum stiam din Piata Crângasi (anii ‘60) si o dropie impaiata in pozitia in care a murit fara indoiala pentru patria straina.
Ne aflam in “prima Kartoffelhaus din Dessau”. “Mii de draci, striga contesa scuipînd pe covor” (gest de pirat sadea), ce este o... hăă? Casa de cartofi!?
Hei, băiete, tralala
Ce mai face fata ta?
Fata mea nu mai e fată.
Ce-ntîmplare ne’ntîmplată,
Nu mai e ce-a fost odată.
Ascultam la radio slagare din anii 70, la volum discret. “...wie mein Herz nach dir ruft/ und nach der Liebe sucht...” Intrati pe usa de ‘colo, mi se arata amabil cu degetul. La usa pentru doamne, o femeie cu coafura tepoasa, aproape afro, peste craniul cu privire expresiva. (O stiam din Pif, habar n-am cum o chema. Vlad...?) La usa pentru domni, un barbat blond, gras si pedant, fumind cu port-tigaret si intinzind gratios degetul mic cu ghiul: West. Intru chicotind.
O casa de cartofi, draga mea, iubita mea, nepretuita mea, este o casa in care se coc cartofi in focul din camin, dupa care se vind clientilor in forme varii. Ca, de exemplu, sub forma de mincare de cartofi indiana din India, cum ar zice Aanonimul. Este absolut nerelevant faptul ca asiaticii nu cunosc brînza (“lapte stricat”) si cu atit mai putin gratin-ul. La fel de nerelevanta este lipsa mirodeniilor specifice: cumin, coriandru, cardamon, scortisoara, chili, cuisoare. Importante sint: fructele exotice (portocala, strugurii, carambola) si, desigur, trandafirul (inlocuit cu o lalea de sezon). Este restaurantul in care trec drept scriitor: Mi se ofera amabil singura masa care are o priza dedesubt (bateria de la laptop nu mai e nici ea ce a fost odata) si, din cind in cind, cineva ma intreaba daca mai vreau sa beau ceva. Au un merlot excelent.
La nici unul din interviurile de pina acum, toate la mai putin de 300 km de München, domnul Inginer nu a fost atit de emotionat ca acum.
Totul in ordine? ma intreaba aceeasi chelnerita. Perfect, raspund, convins fiind ca domnu’ Inginer n-o sa lucreze aici in veci de veci. Ceva mai tirziu o sa beau o cafea, dar pina atunci mai am vin. Sigur ca da, spuneti cind doriti.
Un comentariu:
Asiaticii cunosc branza, in cheie coloniala indochineza.
Si le dauphinois du Laos, vai mama mea, daca mai poti una ca asta la 35 de grade la umbra.
Trimiteți un comentariu