Germana fără profesor. De est

Garnituri noi la termopane, meșter în casă, daravele, mizerie. Făcînd curățenie, descopăr în camera Kandinski o pungă de plastic mototolită, cazută după pat la vizita de acum două săptămîni. În ea, un bon: 2,35 euro, bomboane cu specific local, cumpărate în fugă de la prăvălia gării. (În tren, dumnealui stătuse cu căștile în urechi pînă cînd se enervase domnu’ Inginer și îi spusese că ori și le scoate, ori îi spune că nu are chef să vorbească cu el.)

Nu-mi aduc aminte să mai fi avut vreodată o vizită atît de obositoare. Obositoare, expresie nemțească (anstrengend) care vrea să spună că i-aș fi făcut musafirului bucuros vînt pe scări în jos, și aș fi aruncat după el bomboanele cu specific local, una cîte una, punct ochit – punct lovit.

De fapt au fost doi. Unul care si-a pus poză la gayromeo cu pantaloni de piele negri și harnașament, altul care si-a pus poză la gayromeo cu inel. (Un inel cu diametrul de vreo 5 cm și cîntărind vreo jumătate de kil, din oțel. În germană: cock ring) Primul din vest, al doilea din est. Primul, o comoară la casa omului, al doilea… eh, al doilea.

Al doilea mi-a trasat permanent directive și sarcini, și mi-a dat clar de înțeles de fiecare dată cînd n-a fost mulțumit de performanțele mele, fie culinare, fie muzicale, fie. Dar nu intru în amănunte, nu nemulțumirile lui contează.

România socialistă și Germania democrată (două epitete superbe dar fără vreo legătură cu realitatea) au avut povești asemănătoare, uneori chiar bancuri asemănătoare. Una dintre ele mi-a spus-o tipul cu inel, pentru că atunci cînd oamenii nu se cunosc prea bine, spun povești și caută puncte comune:

Făcuse, pe vremea Odioasei și a Sinistrei, o excursie în România. Una din acele excursii la care frații noștri întru credință erau duși să se închine la muzeul de istorie PCR și la ambasada sovietică. Vai de plictiseală.

Și atunci mi-am adus aminte (și mi-am mușcat buzele să nu iasă ce-mi stătea pe limbă) de o povestire de’a Aanonimului, din experiența lui de ghid: Turiștii redegiști, domne ce încuiați. Pentru toți era program – muzeul, ambasada, palatul – dar ne înțelegeam la fața locului: Vreți să faceți programul, sau să mergeți prin magazine? Cehii, polonezii, ăia, ăia, preferau magazinele. Redegiștii ziceau: Am plătit, facem programul. Wir haben bezahlt.

Trag adînc aer în piept. Au trebuit să treacă două săptămîni ca să fiu în stare să povestesc despre vizita asta. Curat traumă.