Scene dintr-o căsătorie, zece. După

„și ai venit la mine în cameră, și după te-ai ascuns sub pianină
și spuneai: sînt o mîzgă și-o năbrîzgă, sînt un mabăr și-un colabăr
pe ce limbă felină?”
(desigur Mircea)

Pe Sebastian îl am în amintire drapat într-un prosop de saună și un tricou marinăresc.

Tricoul l-a avut acum vreo 15 ani la un carnaval cînd, strecurîndu-mă prin înghesuială, i-am șoptit la ureche ce bine arată. M-a privit cu neîncredere nostalgică. Arăta al naibii de bine. Am plecat mai departe cu domnu’ Inginer.

Prosopul l-a avut acum vreo 10 ani, cînd ne-am întîlnit în labirint. Nu vedeam mare lucru, doar ce bine arată, cînd mi-a spus pe nume și am schimbat cîteva cuvinte. Dar acea obscuritate nu era locul potrivit pentru conversații, decît cel mult după. L-am privit cu neîncredere nostalgică și am plecat mai departe, întrebîndu-mă pe unde o fi prietenul lui.

Zilele trecute, la aniversarea lui Lothar, care trebuia neapărat să și-o serbeze într-o joi seară în miez de vară, nț nț, eu și cu paharul meu cu vin alb aburit stăteam pe un scaun lîngă Sebastian. Îl priveam gîndindu-mă la sfîntul erotic omonim. Dincolo de el, doar prietenul lui mi-a întors privirea, întrebător. Ce-i asta? l-am întrebat pe Sebastian arătînd spre o cicatrice lungă de pe genunchiul lui. După o anumită vîrstă, unii oameni încep să povestească despre boli și suferințe cu o pasiune demnă de o cauză mai bună. Sebastian mi-a luat mîna și mi-a așezat-o pe genunchiul lui. Simți? m-a întrebat.

Simțeam ceva ca niște pietre de rîu frecîndu-se unele de altele într-un sac.