Scene dintr-o căsătorie, patru bis, la cerere. Rețeta de tartă cu lămîie

Rețeta provine nu tocmai din Provence, în cartea de bucate este trecută la Coasta de Azur: Ca să-mi apăs, fragil și dur, coasta mea de fildeș peste coasta ta de azur.

Pentru o formă cu diametrul de 28-30cm. Aluatul:
o jumătate de lămîie netratată
200 făină
50 g zahăr
sare
100 g unt
1 gălbenuș de ou

Umplutura:
2 lămîi netratate
1 baton de vanilie
4 ouă
200 g zahăr pudră
125 g frișcă nebătută

Glazura:
1 lămîie netratată
4 linguri de zahăr
2 lingură de zahăr pudră
2 linguri semințe de pin

Pentru aluat, se rade lămîia; făina se amestecă cu zahărul, coaja de lămîie și un praf de sare. Untul se mărunțește și se freacă cu gălbenușul; dacă e nevoie, se adaugă puțină apă. Aluatul se întinde între două folii de plastic, apoi se căptușește cu el forma, trăgînd marginile în sus. Forma cu aluatul se pune 30 min. la frigider. Între timp, se încălzește cuptorul la 180 de grade (ventilator: 160 de grade).

Pentru umplutură, se rade coaja de lămîie, se stoarce sucul. Batonul de vanilie se taie pe lungime și se scoate miezul. Aluatul se bagă 10 min. la cuptor. Ouăle se bat spumă împreună cu zahărul pudră. Frișca se bate, se adaugă sucul și coaja de lămîie, și vanilia. Crema se toarnă peste aluat. Cuptorul se reglează la 150 de grade (ventilator: 130 de grade). Tarta se coace 50 de min., pînă cînd se întărește crema.

Între timp se face glazura. Se spală lămîia și se taie în felii subțiri. Zahărul se dizolvă în 4 linguri de apă și se încălzește. Feliile de lămîie se fierb 5 min. în sirop, apoi se lasă să se răcească. Tarta se scoate din cuptor și se lasă și ea să se răcească. Înainte să o servim, feliile de lămîie se scurg și se așează peste tartă. Se încinge grătarul cuptorului. Tarta se pudrează cu zahăr și se presară cu semințele de pin, apoi se pune 3-5 min. la grătar (cca. 10 cm distanță de rezistența incandescentă), pînă cînd se caramelizează zahărul. (Atenție, zahărul se arde ușor!) Se servește imediat.

PS Moș Pinocchio nu-și asumă nici o răspundere pentru poza de mai jos. E din Internet, inclusiv mileul de plastic galben și sîmburii din feliile de lămîie.

Scene dintr-o căsătorie, patru. Ospățul dintîi

Mai întîi, tapenade în trei culori: negru, verde, roșu, după culoarea măslinelor cu sau fără roșie. Două ore de lucru în total: sudoarea frunții. Se întinde pe felii de baguette, proaspăt cumpărată din Viktualienmarkt, cum se vede și din poze. Se constată că fiecare musafir preferă altă culoare, Gogoscharski par examplu verde „cu foarte puțin roșu”.

Urmează o salată de bălării, tot din Viktualienmarkt. Pre numele ei: mesclun. Cartea de bucate zice aici laconic: se folosește ce oferă piața în sezon. Nu mă întrebați cum s-au numit; a fost ceva păpădie, și ceva ștevie și ceva rucola, dar buruienile cele mai gustoase rămîn incognito. Se adaugă ulei, lămîie (nu cumva oțet, pușche!), sare piper, și crutoanele pe care Moș Pinocchio le-a făcut și le-a uitat în tigaie pe plită. Bonus, mici flori de anghinare movă, fragede și numa bune crude.

Apoi supa de usturoi. În farfuria goală se pune o felie de pîine albă, supa se servește peste, felia se umflă și supa dispare treptat. Dacă domnu’ Inginer nu uită, peste ea se rade și niscaiva brînză.

[Moș Pinocchio mușcă sănătos dintr-un măr și continuă enumerarea.]

Cotlete de miel cu mult rozmarin și usturoi apoi, și nu, usturoiul nu miroase dărîmător dacă e proaspăt și prăjit împreună cu carnea, ca în cazul de față. Garnitură: Orez verde de la pătrunjel și busuioc. Cu vin roșu pentru contrast.

Aici intră în joc doamnele numite mai sus, cu vin roșu. (Vinul a fost italienesc, ca signora Taleggio să nu se simtă singură și stingheră. Din Calabria.)

Tartă de lămîie cu semințe de pin, făcută de domnu’ Inginer care e specialist. În rest, o risipă de fructe (pepeni galbeni minusculi, banane idem și coapte la soare, zice-se, rodii perverse, portocale) și cafea pentru musafirii noctambuli.

Meniul a fost carevasăzică provansal, de unde de-abia ne întorseserăm din săptămîna prenupțială. (Cu miere de levănțică și castan în portbagaj, ca să nu mai vorbim de vin.) Iar musafirii neprețuiți: Colombina cu Arlechinul ei, Gogoscharski-Romeo cu Julieta lui, și tînărul Louis în centrul atenției tuturor.

I’m Julia Child. Bon apétit!

Scene dintr-o căsătorie, trei. Tablou senzual

La orice nuntă gay se vor invita în primul rînd cele mai bune prietene ale mirilor, e musai. Și nu mă refer aici la Andrea și Claudia, ci la niște doamne cu adevărat nobile și distinse ca niște ursitoare. În fruntea lor, trei franțuzoaice: questiune de stil, cum se va vedea îndată. Madame Brillat-Savarin, grațioasă și pură, risipitoare de aparențe și aducătoare de înțelegeri profunde. Madame Brie de Meaux, pariziancă de viță veche, izbăvitoare de otrăvuri și ocrotitoare de sănătate și viață lungă. Madame de Saint Augur, mai vechea noastră cunoștință, rubensiană cu superbi ochi albaștri, binevestitoare de belșug și de plăceri casnice.

Dar iată că veni în urma lor și o a patra, italiancă de origine îndoielnică: signora Taleggio. Domnu’ Inginer, adesea nepăsător în questiuni de stil, n-a rezistat să n-o invite. Fie.

În drum spre casă, în metrou, Moș Pinocchio se interesă dacă galanta adunare se bucură de confortul cuvenit. Și cum se potriveau falduri și dantele, cum se întorceau pietre nestemate și se risipeau parfumuri seducătoare în direcții aparent întîmplătoare, turcul de pe banca de vizavi comentă sec și expert, nu fără o undă de admirație:

– Capră.

Scene dintr-o căsătorie, doi. Ora de educație sexuală

Ofițereasa stării civile, titlu pompos cu fason de Mare Preoteasă, era o țărăncuță peltică cu nume de porno star gay din anii 70. Fapt pentru care părea să se simtă obligată să ne facă și nouă educația sentimental-sexuală.

– Ochii! Ah ochii... Cu care ne privim drăgăștoși. Și urechile! Ah urechile... mereu plecati la vorbele șeluilalt. Șî gura, ooooooh gura, cu care ni spunim cuvinti di dragoste. Dar limba: gîndiși-vă numa, limba...

Pe catastiful stării civile se plimba o muscă.

– Braaaașele, cu care ne îmbrășișăăăăm! Pișioaaaaarele, bine înfipte în realitate și viașă, OOOOOOOHHHHHHH. Ofițereasa era în pragul orgasmului.

Dada, spuseră domnu’ Inginer și domnu’ Doctor la unison și semnară patalamaua pe giga lui Gogoscharski. Întrebarea nu se lăsă mult așteptată.

– Păi, zise domnu’ Inginer cu sîngele curgîndu-i șiroaie, mi-am mușcat buzele să nu rîd. I mean – fată hăi – avem în medie și fiecare în parte cîte 50 de ani, nu 20. Avem o sută de ani împreună!

Și tu? fu întrebat și Moș Pinocchio, care visa la statul socialist, ocrotitorul căsniciei și al familiei.

– Păi, zise și Moș Pinocchio, mi-a intrat pe-o ureche și mi-a ieșit pe ailaltă. Am auzit eu discursuri și mai tîmpite ca ăsta. Hai noroc.

Scene dintr-o căsătorie, unu. Pistolul din buzunar

În așteptarea nerăbdătoare a primul concediu împreună cu domnu’ Inginer (asta a fost acum un număr de ani pe care, din pură cochetărie, nu-l mai repetăm, dar cei care ne cunosc îl știu foarte bine), Moș Pinocchio spuse:

– Ah dragul meu, iubitul meu, adoratul meu, vom fi împreună zi și noapte timp de [patetico-emfatic:] trei săptămîni!

Domnu’ Inginer răspunse cu o privire drăgăstoasă:

– Daaa, și mi-am cumpărat deja un pistol.

Cu siguranță că asociația cu o celebră expresie nu a fost o întîmplare: Is that a gun in your pocket, or are you just happy to see me? Unele din documentele fotografice ale evenimentului dezvăluie perspective care ar fi îndreptățit astfel de speculații. Adevărul prozaic este însă că haina de la morning suit (care, dacă am identificat corect traducerea, este puțin altceva decît redingota) nu permitea depozitarea bagajelor în buzunarele interioare, drept care ambii miri și-au purtat portofelele în buzunarele laterale ale pantalonilor. Din aceleași motive se făcu economie și la numărul de chei purtate la fața locului.

Și iată-i pe Moș Pinocchio și pe domnu’ Inginer, odată trecuți ca prin urechile acului prin circulația unei dimineți de lucru (pentru alții) și mașina parcată în siguranța garajului subteran, iată-i stînd la ora 8:30 în fața ușii biroului celui dintîi și constatînd lipsa unei chei potrivite. Trebuie să explicăm cititorilor că la ora 8:30 defilarea prin fața acelei uși atinge proporții de masă. Reacția a fost, statistic, o privire discretă însoțită vizibil de senzația indiscreției. Toți trecătorii, cunoscuți și necunoscuți, se făcură că nu bagă de seamă. Cu totul altfel decît studentul care obișnuia să își însoțească discursurile academice ireproșabile cu un elocvent gest-colier și care avea să-i vadă pe cei doi mai tîrziu stînd la o masă de pe terasa de la Deutsche Eiche (mai gay decît atît nu se egzistă) și să emită în acea direcție un „Guten Tag, Herr Dr. P.” ceremonios și răsunător. Dar să nu anticipăm.

Iată-i deci pe Moș Pinocchio și pe domnu’ Inginer așteptînd în fața ușii, expuși la vedere. Două uși mai încolo, o colegă mică, dulce, și energică, pe care Moș Pinocchio nu și-o poate imagina decît la brațul unei alte femei. Întreabă, cu obișnuita ei voce gravă plus îngrijorare la vederea costumului de ceremonie:

– Oh. Ce s-a întîmplat?

Încă nu se întîmplase nimic. Dacă pistolul ipotetic din buzunar ar fi fost să fie folosit, desigur că asta s-ar fi întîmplat pe pielea ofițeresei stării civile.

Va urma.

Scene dintr-o căsătorie. Prolog

Îi scriam deunăzi Verei cum că lucrurile s-au mai liniștit, iar acum pot să meditez în voie asupra celor întîmplate – și să scriu. Din puțul gîndirii: Cînd ești ocupat cu căsătoria (proprie), nu prea ai timp să scrii (pe blog). Și-i mai scriam că întotdeauna vom subestima efortul necesar unei astfel de întreprinderi. Răspunsul Verei m-a făcut să cad pentru o vreme într-o tăcere perplexă: Care efort?

Articolele următoare vor fi niște “fotografii în proză”, așa cum le numea de curînd Monsoux. Fotografii ale căsătoriei, așa cum mi le aduc aminte. Cu cît va trece timpul, cu atît vor fi mai estompate și mai reduse la un esențial subiectiv.

Șapte poze

Da. Da.

Dadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadada...

Despărțirea de România. Telegrame

Să-mi fie cu iertare, doamnele mele, am zis. Nu înțeleg prea bine ce faceți aici, dar mă văd nevoit să mă retrag. Primul motiv este că, odată luat un angajament cu valoare de contract, am fost lăsat să-mi fac jumătate din treabă, ca să mi se spună apoi că nu voi fi plătit. Nu atît banii, căci suma era oricum simbolică, cît gestul contează. Următoarele motive sînt de profunzime: mentalități, ifose, haos, probleme de comunicare, paranoia, condiții în care nu se poate lucra – sau mă rog, eu unul prefer pînă la urmă să nu. Vă asigur nu mai puțin de stima și considerațiunea mea, ca și de plăcerea cu care am cooperat în ultimii 13 ani, și rămîn același, al dvs. etc., etc., P.

Răspunsul prompt, deși cu o mică întîrziere aproape meditativă: Dragă domnule P., înțelegem și regretăm. Poate vei reveni asupra deciziei, ne-am bucura.

„în această bătălie
pielea obrazului
a fost un scurt triumf”
(Liliana, poeta)

Intermezzo despre căsătorie, doișpe bis. O indicație erotică

„Simt trupul ăsta în care m-ai închis cum îmbătrînește și moare în jurul meu...” (Ultima licornă, din memorie)



Nu poți să găsești orice pe YouTube. Am vrut să vă arăt secvența din „My Fair Lady” în care Jeremy Brett, la 30 de ani, în rolul lui Freddy Eynsford-Hill cîntă „On the Street Where You Live”. L-am găsit doar pe Nat King Cole, care, la urma urmei, reînvie același sentiment. Vocea ușor aspră, radiind forță și tinerețe – poate mai aspră și mai fumurie la Nat King Cole decît la Jeremy Brett, și cu mai puțin din acea rotunjime și forță fără griji, la 25? 28? de ani? Alelei...

Este una din cele mai erotice figuri bărbătești pe care le-am văzut prin filme, Freddy Eynsford-Hill cîntînd „On the Street Where You Live”. (Și chicotesc de fiecare dată cu domnu’ Inginer cînd îl revedem, și el cîntă cu mîna dreaptă în buzunarul de la pantaloni, făcînd acolo nu se exact ce :-D ) Îl vedeți în persoană în secvența de mai jos, mult mai supus și mai naiv în fața Elizei Doolittle.



Dar ce vroiam să spun de fapt. Unul din DVDurile cu „My Fair Lady” are printre extras cîteva interviuri cu ultimii supraviețuitori ai filmului. Filmul este datat 1964, interviul trebuie să fi fost făcut prin anii 90, după moartea lui Audrey Hepburn și în ultimii lui ani, poate în ultimele lui luni de viața. Jeremy Brett, cîndva superb, acum răvășit de timp. Este una din cele mai triste figuri pe care mi le imaginez prin filme.

„...în rest doar această senzație
de unic supraviețuitor de pe un transatlantic de sentimente...”
(Mircea, tot din memorie)

Tristețea. Vis

Am visat. Se pare că mă întîlnisem cu un vechi și bun prieten. L-am întrebat: Știi că a murit Mircea. Și am văzut cum încep să-i curgă lacrimile. Pentru că el era Mircea.

Aceeași liniște

Moș Pinocchio are momentele lui de uimire. Cum a fost în fața blîndeței unei femei frumoase cu pielea ciocolatie. Pe nume Christelle. Ceea ce poate că e ceva absolut normal în Franța.

Fiica ei Rachelle la patru ani, vîrsta încăpățînării și a volumului auditiv percutant. Era un asemenea moment la bucătărie. Christelle, întrerupîndu-și pregătirile, a luat-o pe Rachelle și a pus-o sus, pe blatul de lucru, printre cutiile cu mirodenii. Ai văzut cum miroase asta? a întrebat-o cu voce joasă și liniștită apropiindu-i cutia de nas. Cimbrișor. Rachelle s-a oprit din țipat. Și acolo? Aici e cimbru. Apoi rozmarin, levănțică, esență de portocale.

Cînd sîntem singuri facem gesturile interzise, sau cel puțin acelea care ni s-ar părea nouă interzise. Cînd am fost singur în bucătăria lui Christelle, am mirosit și eu mirodeniile.



PS Sînt bunic pentru a doua oară.

Fără cuvinte, în Provence

Intermezzo despre căsătorie, doisprezece. O ghicitoare

Zîna cea bună își flutură bagheta magică și cenușiul Cenușeresei se transformă într-un gris perlé de nobilă eleganță. Fericiți cei ce cred, comentă domnu’ Inginer compunîndu-și o mustăcioară à la Walt Disney.

Am descoperit-o într-un fund de gang pe Hohenzollernstrasse. Prima dată a fost închisă, a doua oară am intrat, nu era nimeni. Ne-am învîrtit pe călcîie și am privit de jur împrejur pînă sus: Rafturi, cutii cu inscripții ciudate (regi, clowni, deținuți și accesoriile corespunzătoare: coroane, nasuri roșii, ghiulele), apoi evantaie din pene colorate, manechine în rochii de revistă, oglinzi. Prăvălia era un tunel vertical. Domnii doresc...? Un moment, specialista noastră vine imediat.

Specialista scotea lucrurile din cutii și dulapuri cu viteză amețitoare. Cînd totul fu aproape gata, apăru bombănind pe lîngă ea Marea Specialistă, mică și rotundă, cu un centimetru de gît. Stați drept? mă întrebă suspicioasă. Scoase de undeva o pernuță de burete și mi-o îndesă sub umăr. Apoi, gest inutil dar elocvent, netezi cu palma cuta infamă. Să nu vă faceți probleme, îmi spuse aranjîndu-mi ceva ce nu puteam să vad la guler, eu ajung întotdeauna unde vreau să ajung. Nu e nevoie să vă așezați. Nu trebuie decît să stați drept.

Am revenit pe Hohenzollernstrasse puțin amețiți, în hainele noastre de dinainte, cenușerese ponosite în bătaia soarelui de după-amiază. Ne-am hotărît să păstrăm secretul. Drept care iată, povestea de față este o ghicitoare dublă: Va trebui mai întîi să ghiciți întrebarea.

De la Isar la Isère. Prudențele domnului Inginer

În ținuturile de unde vin eu, spusese Alice, dacă mergi foarte repede, ajungi pînă la urmă într-un loc diferit de cel din care ai plecat. Vai, ce ținuturi lenevoase, comentase Regina Roșie disprețuitor. Aici trebuie să mergi foarte repede ca să rămîi unde ești, și încă de trei ori mai repede ca să ajungi într-un loc diferit.

Cu 120 km/h, completase Moș Pinocchio, pentru că mai repede decît atît poate să fie foarte scump, cel puțin în Elveția. (Dar n-am putea să facem concediu și acasă? sugerase domnu’ Inginer din cînd în cînd cu o timiditate neobișnuită.)

Ys, adică repede și ura, adică rîu. La Isar ca și la Isère. Ce-ți vine în minte cînd te gîndești la Isère? Domnu’ Inginer privi în tavan și enumeră: Apă multă și curată, verdeață, munți, liniște. Ach, și oamenii au fost și ei foarte drăguți, adăugă el sorbind niște vin de Porto din pocalul regal de cristal păstrat de obicei în vitrină pentru zile mari. Piața din Romans-sur-Isère, cu turnul cu glockenspiel dezacordat care cîntă Big Ben, adăugă el, unde am stat și am băut bere... [După un oarecare timp de gîndire și cu oarecare prudență:] Francezii au niște vinuri foarte, foarte bune.