Petrecerea de ieri merită un supliment: despre cum am făcut poza oficială. Lucru de altfel imposibil de povestit. Maeștrii fotografi erau în număr de trei, și timp de vreo jumătate de oră nu au făcut altceva decît să ne așeze, militărește, cu sunete guturale, ritmate și zîmbete tîmp-protocolare emise dintr-o poziție care amintea vag de crize de lumbago. În sensul clasic al înțelegerii, nu am înțeles nici o vorbuliță (cineva mi-a explicat că trebuia să stăm fiecare exact între cele două scaune pe care le aveam în față, ca să ne vedem cît mai bine – eu cu cravata mea împrumutată ca să fiu comme il faut) și m-am străduit foarte tare să nu rîd cu gura pînă la urechi, și nici cu lacrimi, deși scena părea copiată din “Lost in Translation”.
După toate astea, fotografia în sine a fost un mizilic. Păsărica, orbirea, și gata.
– Miyake-sensei m-a prevenit, îmi ciripi Banana la ureche, că fotografiatul o să fie foarte vesel.
Aha, mi-am zis în sinea mea, deci n-am fost singurul. M-am liniștit.
Un comentariu:
Poi unde e poza?m
Trimiteți un comentariu