Tribulația de miercuri. Se dedică Zazei

Adevărul e că peisajele, străzile, traseele se schimbă de la o zi la alta cu atît mai mult cu cît Banana mă asigură că pe acolo nu trece decît un singur autobuz care mă duce acasă.

Am ajuns la Hachihonmatsu. Faptul că știu cum să zbor de la Osaka la Roma (azi mi-am luat bilet) este o absurditate, și nu numai pentru că acolo nu zbor eu (nici autobuzul nu l-am condus personal), ci pentru că nu asta e scara la care trebuie să știm să ne mișcăm. Ci alta: Ne ridicăm de pe scaunul de birou (cam înțepeniți), împachetăm laptopul (ca să mai lucrăm un pic și acasă), stingem lumina, încuiem ușa, luăm ascensorul (adică descensorul, acea minune a tehnicii japoneze care nu vibrează nici pic de la 7 la parter, de te întrebi dacă nu cumva ai rămas între etaje), găsim culoarul potrivit (prin labirint), ieșim din clădire (uffff), traversăm parcarea, și am ajuns în statia de autobuz. Asta e scara noastră.

Problema a fost o dilemă clasică: Vin două autobuze în același timp, și pe amîndouă scrie ceva ininteligibil. Pe care îl iei? Oh, să zicem pe primul (Hachihonmatsu). Te gîndești la articolul pe care tocmai l-ai trimis la revistă în combinație cu avionul Osaka-Roma (nici o legătură), cîteva supermagazine ubicui îți dau o vagă senzație de familiaritate, cobori la capăt, în fața unei gări pe care ți se pare că o recunoști (și chiar ai văzut-o o dată sau de două ori, dar ai uitat în ce context), o iei în direcția acasă (ce iluzie) și te afunzi pe întuneric într-un cartier care refuză să se transforme în ceva recognoscibil. Te întorci numa bine ca să iei același autobuz înapoi. Șoferul cu mănuși albe și fața ca o lună plină te recunoaște (nici nu-i greu), îți vorbește într-o limbă din care nu înțelegi o iotă, și își pune chipiul peste aparatul de taxat: Adică te duce înapoi pe gratis. Ești iar la birou, în fața clădirii, punct și de la capăt.

În sfîrșit acasă, la bucătărie, pescuind cu vîrful bețișoarelor ascuțite cubulețe de pește uscat, purpuriu, dulce-sărat, cu susan, din castronul de porțelan. Le înmoi în shoyu. My boss asked me today if I am a workaholic, i-am scris lui Angel. Mi-a răspuns după vreo oră, în ascii cu dulce accent spaniol, și nu fără o undă de sarcasm: If a Japanese ask you if you're a workaholic, you really should start asking yourself if it’s true.