No, unde-i Tapiru’? In fine: Somon bucățele
la videorecorder. (Așa-i zice domnu’ Inginer grătarului cu gaz, care e între
ochiurile de sus și cuptorul – inexistent – de jos, între două butoane mari și
rotunde.) Nu știu de ce l-am uscat așa, somonul adică, că îmi place la nebunie
să-l mănînc crud, așa de bine se topește pe limbă… mmmmm… dar să continuăm: Cu
bame. Probabil locale, că au fost tare ieftine, o sută și’un pic, ferte zece
minute în apă. Și mai bune chiar decît mă așteptam. Supă de mizo cu: ghimbir,
alge oceanice, ciuperci (nu mă întrebați cum le cheamă, de la supermarket),
ceapă verde tăiată marunțel (cepele japonezilor nu sînt așa de puturoase ca în
Europa, heh), și niscaiva shiitake. Orezul, n-am niciodată răbdare să-l ferb
cît trebuie, așa că alerg bob după bob, face bine la siluetă. Capodopera la
urmă: salata japoneză de varză chinezească (o, blasfemie!) cu muguri de nu mă
întrebați ce (tot de la supermarket) și susan. Picătura de geniu e picătura de
ulei de susan plus picătura de zeamă de lămîie. Fără egal. În fine, noul meu
prieten, Sauvignon Blanc cu Semillon, tocmai din Chile, costă numa șase sute ș’un
pic. Îmi pare rău Vera, Lektore, roșu n-am avut. (Din fericire.) Poftă bună!
Tot pe skype, domnu’ Inginer îmi spune că vrea să-mi facă un cadou la marea ocazie (vezi mesajul cifrat de maximă importanță), și se gîndește să-mi cumpere un ceas. Cînd mi-am dat doctoratul mi-a cumpărat un aparat de fotografiat. Îmi pare atît de rău că i-a trecut vremea și nu mai facem decît fotografii digitale! Un ceas. I-am spus că și o cravată de 100 de yeni dacă mi-ar cumpăra, mă bucur foarte tare că se gîndește la asta. (De altfel sînt foarte mulțumit cu ceasul pe care îl am.)
Adevărul e că sînt destul de singur pe’aici. Mai ales în weekend. Și mai ales de cînd domnu’ Inginer a plecat înapoi acasă.
Floarea în cauză era o Bromelia
achiziționată de Marx într-un ghiveci minuscul, abandonată tot de el după ce
s-a trecut floarea, și adoptată-udată de Pinocchio, suflet caritabil, timp de
vreun an sau doi, în ciuda întrebării insidioase dacă dumneaei va mai produce
vreodată și altceva decît frunze în dungi.
În perioada pacifistă a lui Pinocchio,
bromelia înflori. Skype:
Domnu’ Inginer: A înflorit Bromelia lui
Marx, face o floare cît toate zilele.
P.P.: Arată-mi, arată-mi!
Domnu’ Inginer: Hmmm… (Cade pe gînduri.)
N-am laptopul aici. Trebuie să fac o poză cu ifonul și să ți-o trimit mîine pe
mail.
P.P.: Nu e mai simplu să iei ghiveciul și
să-l pui în fața camerei?
Domnu’ Inginer începe să rîdă. Și rîde, și
rîde, și rîde… Cînd termină, spune:
– Vezi, asta e diferența între concepția
nemțească și concepția romănească despre tehnică.
Moș Pinocchio, de
cînd pe Okinawa, s-a transformat în Pinocchio Pacifistu’. Adică în fan al
Oceanului Pacific, haha. Și parcă a mai întinerit puțin, de bucurie.
Ca orice bolșoi turist cu experiență, s-a
informat mai întîi care ar fi primejdiile și pericolele Okinawei. Șarpele habu,
despre care scrie în orice ghid de călătorie, s-a ținut la distanță pînă acum
(excelentă idee!), în schimb Pinocchio și-a băgat nasul printre toate lucrurile
lăsate de reflux pe stînci. Unele din acele lucruri au fost chiar foarte
interesante. Încă mult mai interesant a fost să aflăm de ce ar fi ele în stare,
dacă.
Peștele-piatră
l-am văzut printre alte pietre, cum stătea așa și aștepta. Ne-am întrebat mai
întîi dacă e melc sau pește, l-am întors cu burta în sus (domnu’ Inginer a
folosit bățul atîrnat de cheia de la cameră), ceea ce nu s-ar zice că i-a plăcut, dar
nici nu l-a deranjat foarte tare, și ne-am lămurit că era pește. Pe seară am
aflat apoi și ce fel de pește.
Peștele-leu l-am
găsit în țarcul în care avem voie să facem baie îm fața hotelului, în timp ce
mă scufundam cu ochelarii de înot. (Să nu uiți să respiri cînd te uiți la
pești, m-a sfătuit domnu’ Inginer.) Stătea sub o piatră și aștepta. Ne-am holbat
o vreme unul la altul.
Melcul conic stătea
și el pe o piatră și aștepta, probabil să treacă refluxul. L-am luat, l-am
întors pe toate părțile, și m-am întrebat dacă cochilia conține locatarul
original sau vreun crab-sihastru, care,
dacă nu-i place de tine, scoate picioarele și o ia la fugă. Era locatarul original.
Șarpele de mare a
fost o apariție pe cît de scurtă, pe atît de interesantă și, spre deosebire de
creaturile de mai sus, cel cu care am avut onoarea a fost un pui. Adultul poate
să aibă aproape un metru lungime, amicul meu avea vreo 10 cm. Toți monștrii
sînt și ei copii cîndva. A ieșit dintr-o gaură din stîncă, în băltoaca lăsată
de reflux în care mă uitam cu mare răbdare, a șerpuit, a intrat în altă gaură.
A mai ieșit o dată, iar a șerpuit, iar a intrat. Pe urmă am așteptat degeaba.
Ariciul de mare
îl cunoșteam de pe vremea unui concediu în Spania, cînd Prinzessa a călcat în
el, iar seara și-a operat piciorul cu foarfecuța de unghii și și-a scos
bucățile de țepi, ceea ce m-a umplut de o dublă admirație: pentru că a făcut-o,
și pentru că a făcut-o cu atîta precizie, încît nu au rămas nici un fel de
resturi care eventual să se infecteze. (Pentru că în asta consta pericolul,
altfel ariciul de mare nu este veninos.)
Restul animalelor
de pe lista americanilor nu le-am văzut încă, dar și astăzi e o zi (iar mîine plecăm). Oricum, ne-am
întîlnit îndeaproape cu primele cinci dintr-o listă de opt monștrișori. Și ca
să nu vă închipuiți că Okinawa e îngrozitoare, poftiți, ne-am întîlnit și cu
dumnealor, și cu alții ca ei.
Ah da, Vera nu
vroia să știe, drept care o rugăm să nu citească mai departe. Animalul-obiect
din articolul precedent este exact de spune titlul: un castravete. De mare, în
speță. Numit și holoturie, aspiratorul mării, care înghite tot ce găsește,
digeră partea organică, și pardon-de-expresie restul pe partea cealaltă. Drept
care nu ne miră că arată cum arată.
Ceea ce vedeți nu este ceea ce credeți, așa
cum am stabilit după cercetări amănunțite. Domnu’ Inginer a formulat (inginerește)
ceea ce s-ar putea crede despre obiectul în cauză (n-are ochi), în orice caz m-a prevenit (părintește)
să nu calc în el.
Acestea fiind spuse, ghiciți unde sîntem. (Ca
să nu mai vorbim de obiect.)
.jpg)
