Și o plecăciune

Iertare, zic, căci mintea mi-a fost prinsă.

Chestiuni de servici, dragi mie (ca sarea’n ochi), si pe care nu le voi numi aici. Pe drept si pe nedrept, de-a valma, intrupate in aceeasi persoana. L-as fi strins de git, impuscat si aruncat pe fereastra, cu toata redundanta. L-as fi dat cu capul de peretii de rigips, dar probabil ca nu as fi reusit decit sa fac gauri. Pacat de pereti.

Din motive de educatie si conveniente sociale, nu am facut-o. Mi-am inghitit agresiunea si mi-a venit sa vomez. La telefon mi-a spus politicos la revedere, peste doua minute era la usa. A vazut biroul plin si mi-a soptit sa vin afara. In holul si mai plin, l-am facut albie de porci in gura mare. Am invatat sa fac asta cu politete nemteasca. Ce tema draguta pentru Germana fără profesor, nu-i asa?

In acelasi timp, domnul Șerban făcea exercitii de stil.

I-am cerut șefului o audiență și m-am dus ca diva la tragedie. N-a mișcat nici o geană, nici o sprânceană: Nu are. Cind am terminat, m-a privit fix in ochi. Fara revolta, fara dusmanie, fara teama. Doar neînduplecat. Si poate cu aceeasi prietenie pe care mi-o arăta de pe vremea cind lucram amindoi cot la cot. Cauza era pierdută.

Prin miezul noptii, trebuie să fi fost pe jumătate treaz, pe jumătate in vis. Mi-a venit in minte o răutate cruntă: As fi putut sa ma ridic de pe scaun, sa ma prosternez in fata lui, sa ii pup virful pantofilor noi la care ma tot uitam in timp ce vorbea, apoi sa ma ridic cu demnitate si sa parasesc biroul.

Iertare, zic, căci mintea mi-a fost prinsă.