Istoria se repetă

Nu mai stiu exact cum, dar la un moment dat ceva a facut clic si mi-am adus aminte. Peste tipul asta de personalitate am dat atit in comitetul editorial, cit si in vechile povesti cu Madama Picante, aici si aici. Problema este descrisa perfect in carte (exista si o traducere germana), am citit-o si inteles-o la vremea respectiva, iar cind am ajuns pentru a doua oare in aceeasi situatie...

Mai intii, colega cu “Yes we can” era o histrionica. Ideal ar fi fost sa recunosc asta de la bun inceput, dar. Semnalele erau clare: Complexe de inferioritate pe care incearca sa le mascheze prin joc de scena. Spre deosebire de Madama Picante, jocul de scena al Obamei nu ii antrena formele feminine, componenta sexuala era subtila si implicita, in schimb punea in scena cu mult simt dramatic comedia relatiilor si a aranjamentelor de culise. Tema putea sa fie oricare alta, importanta e inscenarea, lovitura de teatru.

Asa cum scrie la carte, atunci cind nu-ti convine tema, este o greseala sa incerci sa lamuresti lucrurile printr-o discutie la obiect. Histrionicul va raspunde cu complexul lui de inferioritate si cu ceea ce stie mai bine: inscenarea dramatica. Va deveni si mai teatral, problema ramine aceeasi, tu continui cu critica la obiect, complexul creste, teatrul continua sa se amplifice, problema ramine aceeasi etc. Inaintea discutiei la obiect, trebuie lamurita relatia dintre cei doi, si pentru asta trebuie compensat in primul rind complexul de inferioritate: laudat, laudat, laudat... si asta din timp. Al naibii de greu, altfel n-ar fi personalitate dificila.

Iar lucrurile au devenit inca si mai complicate din momentul in care Obameasa s-a intilnit cu D., seful comitetului, care, asa cum se vede in diversele lui mesaje, are si el doza lui (considerabila) de histrionism. Din cinci persoane, una era proaspat venita (basca axata profesional pe diversitate), alta era atit de aeriana (i.e. cufundata in ale stiintei) incit nici n-a sesizat parafraza dupa “Yes we can”. Ramin trei: Obameasa, D. si eu. Primii doi se coalizeaza, eu ramin singur. Solutia e clara si – sa ne mai miram? – coincide cu cea sugerata de cei doi autori ai “Personalitatilor dificile”.

Si-am incalecat pe’o sa in modul cel mai politically correct cu putinta, aratind astfel cum o femeie si un barbat pot, in egala masura, sa fie histrionici. Voilà.