O scrisoare de la Scump. Pierdută

Pentru cele care au înțeles exact care este, sau a fost, relația mea cu Scumpul, dar și pentru ceilalți, iată continuarea poveștii.

Exact la cinci zile după întîlnirea în cauză, am primit o scrisoare pe hîrtie verde:

Preastimate domnule Doctor, consultîndu-ne fișierul am observat că sînt mai bine de cinci luni de cînd ne-ați vizitat ultima dată. Din motive profilactice, este în interesul dvs. să reveniți cît mai curînd. Ne-am bucura corespunzător dacă ne-ați suna la numărul… să aranjăm o întîlnire. (Și să nu uitați cumva să aduceți taxa de cabinet de 10 euro.)

Și o mențiune, pe care o traduc cu toată atenția și fidelitatea: Ah, și dacă cumva mesajul nostru de reamintire, din cine știe ce fel de motive, nu mai este de actualitate pentru dvs., vă rugăm să ne dați de știre într-un fel sau altul, ca să vă tăiem din fișier.

Cu salutări cordiale, toată echipa, de la vlădică pînă la opincă.

Și o ilustrație: Atenție la minutul 0:35.

Electrica. Sau: Ciudatul humor al lui Moș Pinocchio

– Ai un humor ciudat, se pronunță domnu’ Inginer, de data asta la începutul poveștii. Dar dacă stai să mi-l explici, ai dreptate, e foarte comic.

Intrasem la metrou întrebîndu-mă ce voi face odată ajuns la lecția de flaut cu un sfert de oră prea devreme. Ieșisem la capătul celălalt înjurînd de toți dumenzeii și sfinții mijloacelor de transport în comun. M-a salvat, pare-se, originea balcanică a elevei dinaintea mea: Era grecoaică și o chema Electra. Ora s-a terminat cu 15’ mai tîrziu.

Cînd am ajuns, David tocmai îi explica povestea lui Orfeu și a Euridicei (îi dăduse să cînte “Ah, am pierdut-o” de Gluck), iar Electra era în mod vizibil neștiutoare. Semnul de întrebare mi s-a concretizat la miezul nopții, la telefon cu domnu’ Inginer: Carevasăzică Electra nu-i cunoaște pe Orfeu și Euridice, și viceversa. Aha. Păi sigur că nu se cunosc, că doar locuiesc în legende diferite.

(Daca s-ar fi cunoscut, i-am explicat domnului Inginer, ar fi fost ca în “Ce se’ntîmplă, doctore?”, la doi ani după “Love Story”, cînd Barbara Streisand îi turuie lui Ryan O’Neal replica “In love never say I am sorry”, iar el privește ca de pe altă planetă și răspunde: “E prima dată cînd aud așa o chestie”.)

Mircea. Un colaj de sentimente

Am povestit ce aveam de povestit și m-am lăsat sfîșiat; pentru asta povestisem. Era o sfîșiere tandră, între colegi. Cel nou s-a apropiat de mine zîmbind, ca și cînd ar fi vrut să-mi spună: Frumoasă prezentare. Mi-a spus: Ce pantaloni chic ai, de unde i-ai cumpărat?

Seara aveam să fiu Nicole Kidman, să-mi pun pietre în buzunare și să ma duc în Tamisa. Aveam să fiu Meryl Streep, să-mi privesc cel mai bun prieten dispărînd prin fereastra deschisă. Aveam să fiu Juliane Moore, să renunț la moarte ca să dau viață altora.

Dar mai întîi aveam să fiu cu Andrea, cea care se dădea în vînt după bărbați maturi, împliniți, și cu picioarele pe pămînt. Andrea, care privind la televizor a văzut că existența există. Andrea, pentru care iată, am catadixit și eu să exist. Andrea, care ținea neapărat să-mi facă cunoștință cu orice tip cît-de-cît gay din raza ei de acțiune. I-am strîns mîna, privind la cerceii, inelele și piercingurile lui ca la un pom de Crăciun. Mi-a întors o strîngere de mînă fermă și caldă.

– cum te cheamă, ființă verde, am întrebat-o
– mă cheamă viorica, ne-a răspuns cu tristețe
spuneți-mi simplu: viorica…

Numai liniște

Sînt 12 ani de cînd ascult CDul asta pe repeat fără să mă plictisesc. (Cu domnu’ Inginer sînt 13 și’un pic.)

Întîlnirea cu Fostul. Cu Scumpul

După ani de intimități exploatate, conflicte nerostite, părăsiri tragice, și mai ales uitări, uitări fără fund ca niște găuri negre, o întîlnire neașteptată cu Fostul te răvășește ca o zguduire tectonică. Ai crezut că gata, trecutul a trecut, n-ai să te mai întîlnești cu el niciodată. Dar viața! Dar viața! Oh.

Ironia memoriei este că, neașteptîndu-te să-l vezi, pur și simplu nu-l vezi. Trebuie să se bage în tine insinuînd erotismul trecut, să ți se uite violent în ochi, să te apuce de bărbie, să-ți pipăie dinții de parcă ar sta să te întrebe: Ei, ia să vedem, ai curajul să mă muști? Și tu abia să-l vezi: Ah, tu erai? Ce bine-mi pare.

M-am întîlnit ieri cu el la studioul de fitness. Nu în vestiar, nu la duș, ci doar pe undeva, printre aparate. Stătea de vorbă cu altul. Adevărul este că îl văzusem întotdeauna de jos în sus; de sus în jos arată cu totul altfel. Mai mic, mai banal. Mai suplu. Ochii lui albaștri cu cercuri aurii nu mai concurează cu lampa stridentă care avea întotdeauna grijă să nu mi-o bage chiar în ochi; numa așa, puțin.

Și cum am așteptat să mă întrebe cînd ne mai vedem! Ca să-i răspund, cu patetism de telenovelă:

– Nu ne mai vedem. Scumpule! Ești prea scump! Te las cu politicienii tăi, să le faci lor dinți de vedetă. Să le trimiți lor notele tale de plată. Àdio!

Seara, la telefon, domnu’ Inginer comentă sec:

– Sigur că nu te-a întrebat. Un om de afaceri nu pune niciodată asemenea întrebări.

Adus de la București: Etimologia zboinei

Spațiul SM referit de BadDragon aici nu are nimic de a face cu sado/masochismul, ci cu surorile Marx, ceea ce este cam același lucru. După cum se vede, s-a promis o sticlă de bere/vin/vodchi sau ce vreau eu și prietenia eternă celui care dezleagă, ca’n povești, etimologia zboinei și a andipriconului. Mențiune: La mahalaua Giuleștilor și la vîrfurile din Carpații Orientali au fost și ei, heh.

Am fost deci și m-am documentat la fața locului. Răsuflînd ușurat că am scăpat cu viață după un weekend în București, mai exact în Giuleștocrîngași, iată povestea.

Am pus-o pe mama (și nu cîrcotiți, că era tot una dacă puneam personal mîna pe telefon, dar eram ocupat, na) să îl întrebe pe unchiu’ Costi, care știe vorbi rusește. Costi e surd, dar aude tot, mai ales prin telefon. Răspunsul fu prompt: Zboină înseamnă furtună. Completez cu de la mine putere: Și face parte din familia izbucnire, izbuc, zbucium, izbăvire, zbor, zbanghiu. Dacă zboinele vor fi vîrfuri de munte, atunci ele vor fi văzute de localnici ca aducătoare de furtuni, unele burzuluite și negre, altele albe și frumoase. (Și dacă nu furtuna va veni de acolo, ne putem gîndi eventual și la petrol, noroi și cutremure, că doar sîntem în munții Vrancei.)

Voilà. Urmează, cîndva, andipriconul.

Germana fără profesor. De est

Garnituri noi la termopane, meșter în casă, daravele, mizerie. Făcînd curățenie, descopăr în camera Kandinski o pungă de plastic mototolită, cazută după pat la vizita de acum două săptămîni. În ea, un bon: 2,35 euro, bomboane cu specific local, cumpărate în fugă de la prăvălia gării. (În tren, dumnealui stătuse cu căștile în urechi pînă cînd se enervase domnu’ Inginer și îi spusese că ori și le scoate, ori îi spune că nu are chef să vorbească cu el.)

Nu-mi aduc aminte să mai fi avut vreodată o vizită atît de obositoare. Obositoare, expresie nemțească (anstrengend) care vrea să spună că i-aș fi făcut musafirului bucuros vînt pe scări în jos, și aș fi aruncat după el bomboanele cu specific local, una cîte una, punct ochit – punct lovit.

De fapt au fost doi. Unul care si-a pus poză la gayromeo cu pantaloni de piele negri și harnașament, altul care si-a pus poză la gayromeo cu inel. (Un inel cu diametrul de vreo 5 cm și cîntărind vreo jumătate de kil, din oțel. În germană: cock ring) Primul din vest, al doilea din est. Primul, o comoară la casa omului, al doilea… eh, al doilea.

Al doilea mi-a trasat permanent directive și sarcini, și mi-a dat clar de înțeles de fiecare dată cînd n-a fost mulțumit de performanțele mele, fie culinare, fie muzicale, fie. Dar nu intru în amănunte, nu nemulțumirile lui contează.

România socialistă și Germania democrată (două epitete superbe dar fără vreo legătură cu realitatea) au avut povești asemănătoare, uneori chiar bancuri asemănătoare. Una dintre ele mi-a spus-o tipul cu inel, pentru că atunci cînd oamenii nu se cunosc prea bine, spun povești și caută puncte comune:

Făcuse, pe vremea Odioasei și a Sinistrei, o excursie în România. Una din acele excursii la care frații noștri întru credință erau duși să se închine la muzeul de istorie PCR și la ambasada sovietică. Vai de plictiseală.

Și atunci mi-am adus aminte (și mi-am mușcat buzele să nu iasă ce-mi stătea pe limbă) de o povestire de’a Aanonimului, din experiența lui de ghid: Turiștii redegiști, domne ce încuiați. Pentru toți era program – muzeul, ambasada, palatul – dar ne înțelegeam la fața locului: Vreți să faceți programul, sau să mergeți prin magazine? Cehii, polonezii, ăia, ăia, preferau magazinele. Redegiștii ziceau: Am plătit, facem programul. Wir haben bezahlt.

Trag adînc aer în piept. Au trebuit să treacă două săptămîni ca să fiu în stare să povestesc despre vizita asta. Curat traumă.

…sau așa. O madlenă

Baticul ar fi putut să aparțină Elenei Ceaușescu la proces, vîrsta corespundea și ea, și nu, n-am să vorbesc acum despre ea ca despre Sinistra.

Gogoscharski nu reușise să mănînce toată porția festivă și o luase la pachet. În metrou, ne-am așezat de o parte și de alta a gangului, el cu prietena de o parte, eu cu domnu’ Inginer de cealaltă. Femeia cu baticul Elenei Ceaușescu stătea lîngă el, am vazut-o cum întreabă ceva arătînd spre bagaj. Chinezește? întrebă. Turcește, i se răspunse. Urmă o conversație bine documentată despre direfențele dintre cele două bucătării, din care mi-am dat seama cu nu era nebună. Pentru că da, întrebarea se punea automat, cazurile de conversație în metrou fiind foarte rare.

Madlena: Era în România, ehehei, pe vremea navetei. Trenuri curse de persoane, vechi, înghețate, împuțite, lumea disperată de incertitudine, terorizată de navetă și spălături de creier, păstrînd totuși un ochi larg deschis spre lume și cultură. O femeie cu batic, arăta a precupeață și i-am răspuns mai întîi foarte rezervat. Cinci minute mai tîrziu eram fascinat de cultura ei și de modul ei de a vedea viața. Ei, dar asta era acum 25 de ani, și tare mă tem că între timp lucrurile s-au schimbat.

Gogoscharski a coborît în centru, iar eu m-am mutat pe locul lui. Aveam în mînă buchetul de flori de la domnul Inginer. Femeia cu batic cunoștea fiecare floare în parte, și erau multe. A venit și povestea unei grădini, și numele unui oraș: Saalfeld. Cînd mergi de la München spre Berlin, este primul oraș după fosta graniță.

România

La pește

Tonul cucoanei nu admitea nici un fel de contrazicere:

– Zece euro optzeci. Asta e.

Cu o mînă mi-a întins peștele, cu cealaltă a înfășcat banii. Am zis politicos mulțumesc și la revedere, apoi m-am întors pe călcîie, și anume heh, cu 360 de grade. Prețul din vitrina frigorifică era bine ascuns vederii, dar era exact atît cît bănuiam: 14 euro kilogramul. Și întîmplător văzusem (și reținusem) greutatea: 500 și ceva de grame. La urma urmei, nu era decît un păstrăv, unul singur, și nu o balenă. Bon nu-mi dăduse. I-am spus la fel de politicos:

– Sînteți drăguță să-l mai puneți o dată pe cîntar?

M-a inundat cu o cascadă de politețuri exagerate și pretins binevoitoare. Prețul a scăzut la cinci euro optzeci. Altă cascadă. Și tot fără bon. Accentul fiindu-mi cunoscut, m-am întrebat preț de cîteva secunde dacă să-i spun ceva de dulce pe românește. Nu i-am spus.

* * *

Venind acasă în miez de noapte (de la înot și saună, pare-mi-se) l-am găsit pe Marx uitîndu-se cu interes la televizor. Un eveniment de o dublă raritate: să-l găsesc acasă, și să se uite la televizor. Merita deci tot interesul.

Era o emisiune despre vrăjitoare, ghicitoare, astroloage, prezicătoare. Pentru o imagine cît mai realistă, fusese invitată în studiou cîte o reprezentantă a fiecărei specii. Prima era o cucoană impozantă care ghicea în cafea. Nu o chema Popescu sau Ionescu, dar nici nu avea un nume la care să mai ai dubii asupra provenienței.

– Ah, i-am spus lui Marx, ca madam asta pot să-ți ghicesc și eu, e specialitate românească. Singura problemă e cafeaua, trebuie măcinată fin.

Marx m-a privit cu neîncredere amuzată.

* * *

Regăsindu-l pe domnu’ Inginer la casa supermarketului de lîngă pescărie, l-am luat revoltat de toartă și i-am spus pe drum toată povestea. În timp ce povesteam, printr-o sclipire de memorie, mi-am adus aminte scena cu Marx și ghicitoarele, și mi-am dat seama că heh, vînzătoarea de pește și ghicitoarea în cafea trebuie să fi fost una și aceeași persoană. Cîntărind datele problemei, domnu’ Inginer trase concluzia în termeni manageriali:

– Ghicitul (convingător!) în cafea și creativitatea în materie de prețuri presupun amîndouă aceeași competență. Care competență, adăugă el cu tandră prudență privindu-mă în ochi, mă tem că-ți lipsește.

L-am privit cu neîncredere amuzată, apoi am chicotit și i-am dat dreptate. PS: Peștele a fost un delicates.

Pornografii (verzi)

Salon

Salonul de croitorie al lui Madame Draga era locul de întîlnire a unor adevăruri în stare nudă și a unor ficțiuni rezultate prin îmbrăcare.
(Saki – Femeia care spunea adevărul)

Analog, salonul de fitness. (Și mai ales, oh, vestiarul…)

Honorabilului Ndudi Elumelu

Chiar și fără cele 85 de milioane de dolari nigerieni, numele este o poezie întreagă. Dacă nu exista, trebuia neapărat inventat. Muțumesc, oh mulțumesc, onorabile domn, sunteți mult prea generos.

De Halloween