Adică de la sfîrșitul lui martie 1990 pînă la sfîrșitul lui martie 2011.
Toată lumea vorbește la mobil, mai nou și în metrou.
Nimeni nu mai ține minte cum arăta lumea fără Internet și filmele fără culori.
Au dispărut cartierele rău famate, orașul s-a spălat.
Unele străzi s-au îngustat, altele au dispărut în tunel.
S-au înmulțit drumurile de biciclete.
A venit moda mașinilor-bombiță, rotunde și dolofane, și apoi a trecut, mașinile s-au făcut mari.
Glockenbach a devenit un înfloritor cartier gay plin de farmec, apoi s-a fandosit, s-a scumpit, s-a comercializat, kitschificat, heterosexualizat.
Politicienii s-au pusificat, dar politica a rămas aceeași: curvă.
A dispărut marca, a apărut euro, dar e același lucru între timp.
Clădirea-purcel, în care lucrez, a trecut de la un roz proaspăt și apetisant la un roz-mocirlă cu sclipiri verzi de mlaștină.
Inscripțiile din lift și din WCuri, mai mult rasiste și anti-rasiste decît porcoase (dacă mă gîndesc bine, le-aș prefera, dacă trebuie, pe cele din urmă) s-au înmulțit în ciuda luminii speciale (chioară, adică) la care să nu-ți poți găsi vena cu acul de seringă.
S-au înmulțit negrii și asiaticii, țiganii vorbesc țigănește în metro (foarte rar mai auzi cîte un cuvînt românesc amestecat), la români nu se mai uită nimeni ca la niște dinozauri apăruți pe neașteptate la promenadă.
Se vorbește la fel de mult despre penuria de locuri la grădinițe și se face la fel de puțin.
Plouă și ninge la fel de mult, și întotdeauna în momentele cele mai nepotrivite.
Cu toții avem din ce în ce mai puțin timp.
…mai ziceți și voi!
30 martie 2011
Cîntece de nuntă
Dragele mele și dragii mei, mă bucur că ați răspuns sondajului și vă mulțumesc. Răspunsurile pe scurt: “Highway to Hell” și “Văduva veselă” au primit patru și respectiv trei voturi din 21 în total. Eu unul aș fi votat pentru “Văduva veselă”, dacă tot ar fi fost să aleg ceva deșucheat, vorba Verei, și desigur, tot vorba Verei, “faute de mieux”. La “Highway to Hell” mi se zbîrlește pielea: gay da, satanic ba. Dar m-am abținut cu discreție de la vot.
“Que sera sera” este evident un hit și a primit 14 voturi. Dacă domnul Inginer ar fi participat și el la vot, precis că asta ar fi ales.
Dacă mă veți întreba ce prefer eu, independent de cele trei propuneri, probabil că m-aș gîndi mai întîi, puțin sarcastic, la “Muzica de divorț” a lui Andrieș. Apoi, ceva mai serios, la “Get Me to the Church on Time”. La ultima lecție de flaut, am dat năvală în garsoniera minusculă a lui David, răcnind “Iiiiiii’m gooona marry in the moooooo-oooorning…” Ceva mai tîrziu, prietena lui, care mă acompania la spinetă (da, pregătim un concert, nu, nu e pentru nuntă), mi-a spus că ar trebui să cînt cu aceeași atitudine, ca și cînd aș da năvală în garsoniera lor minusculă etc., etc.
Mi-ar fi plăcut să vă pot oferi acest cîntec în originalul din filmul lui George Cukor, cu Stanley Holloway in rolul lui Alfred P. Doolittle, dar ah și vai, copyrightul. Am găsit o interpretare sau chiar două cu Frank Sinatra, și nu erau rele deloc, dar pur si simplu nu mai pot să-l văd pe bătrînul mafiot. Vă ofer interpretarea lui Judy Garland, marele idol al comunități gay. (Dacă nu știați, aflați de la mine: Celebra Christopher Street Day a fost ziua în care a murit ea. Și tare ni’i dor.)
Ah da, și apoi, drept bonus, un sneak-preview cu rochia mea de mireasă. (Îmbrăcat în care, bineînțeles, am să vorbesc numai cockney.)
“Que sera sera” este evident un hit și a primit 14 voturi. Dacă domnul Inginer ar fi participat și el la vot, precis că asta ar fi ales.
Dacă mă veți întreba ce prefer eu, independent de cele trei propuneri, probabil că m-aș gîndi mai întîi, puțin sarcastic, la “Muzica de divorț” a lui Andrieș. Apoi, ceva mai serios, la “Get Me to the Church on Time”. La ultima lecție de flaut, am dat năvală în garsoniera minusculă a lui David, răcnind “Iiiiiii’m gooona marry in the moooooo-oooorning…” Ceva mai tîrziu, prietena lui, care mă acompania la spinetă (da, pregătim un concert, nu, nu e pentru nuntă), mi-a spus că ar trebui să cînt cu aceeași atitudine, ca și cînd aș da năvală în garsoniera lor minusculă etc., etc.
Mi-ar fi plăcut să vă pot oferi acest cîntec în originalul din filmul lui George Cukor, cu Stanley Holloway in rolul lui Alfred P. Doolittle, dar ah și vai, copyrightul. Am găsit o interpretare sau chiar două cu Frank Sinatra, și nu erau rele deloc, dar pur si simplu nu mai pot să-l văd pe bătrînul mafiot. Vă ofer interpretarea lui Judy Garland, marele idol al comunități gay. (Dacă nu știați, aflați de la mine: Celebra Christopher Street Day a fost ziua în care a murit ea. Și tare ni’i dor.)
Ah da, și apoi, drept bonus, un sneak-preview cu rochia mea de mireasă. (Îmbrăcat în care, bineînțeles, am să vorbesc numai cockney.)
28 martie 2011
Mai mult verde!
Germania Federală va avea pentru prima oară în istoria sa un prim-ministru verde. În weekendul trecut, la alegerile din landul Baden-Württemberg, Partidul Verde (ecologist, „Die Grünen“) a ieșit pe locul al doilea, putînd astfel să formeze o coaliție guvernamentală împreună cu Partidul Social-Democrat (SPD). Landul Baden-Württemberg a fost condus după al doilea război mondial în exclusivitate de Uniunea Democrat-Creștină (CDU), partidul de centru-dreapta din care face parte și Angela Merkel. În ultimele luni, locuitorii orașului Stuttgart au demonstrat intens și nu fără altercații violente cu poliția locală, împotriva proiectului „Stuttgart 21“ de reconstrucție a Gării Centrale. Proiectul fusese inițiat de CDU, costurile estimate au fost de la bun început foarte mari și estimațiile au fost în continuă creștere. În afara acestor proteste, alt factor care se pare că a contribuit la pierderea alegerilor a fost politica energetică a CDU, care, înainte de accidentul de la Fukushima, era pe punctul să renunțe pe programul de închidere a centralelor nucleare adoptat de fostul cancelar federal Schröder.
Partidul Verde din Germania a fost înființat oficial în 1980 pornind de la mișcarea ecologistă din anii 1970. Cel mai cunoscut membru a fost Joschka Fischer, vice-cancelar federal și ministru de externe în perioada 1998-2005, cînd Germania a fost guvernată de coaliția SPD cu Partidul Verde, avîndu-l pe Gerhard Schröder în funcția de cancelar federal. În centrul atenției Partidului Verde stă politica ecologică, opusă politicii economice a CDU și a Partidului Liberal. Pe lîngă aspectele ecologice, Partidul Verde promovează o politică de dreptate socială și de egalitate în șanse – inclusiv în ce privește drepturile comunității LGBT și ale imigranților. Criticii Verzilor, chiar din interior, susțin că acest partid a devenit neoconservator, trădînd astfel orientarea inițială. O controversă puternică între Verzi și CDU a avut ca temă cetățenia dublă, susținută de Verzi și SPD, și atacată de CDU. În aceeași perioadă a fost încheiat un acord între România și Germania, care exclude posibilitatea românilor de a primi cetățenia germană păstrînd-o în același timp pe cea română. Acordul a fost încheiat în perioada în care Joschka Fischer a fost ministru de externe și nu i s-a făcut publicitate în Germania.
Partidul Verde din Germania a fost înființat oficial în 1980 pornind de la mișcarea ecologistă din anii 1970. Cel mai cunoscut membru a fost Joschka Fischer, vice-cancelar federal și ministru de externe în perioada 1998-2005, cînd Germania a fost guvernată de coaliția SPD cu Partidul Verde, avîndu-l pe Gerhard Schröder în funcția de cancelar federal. În centrul atenției Partidului Verde stă politica ecologică, opusă politicii economice a CDU și a Partidului Liberal. Pe lîngă aspectele ecologice, Partidul Verde promovează o politică de dreptate socială și de egalitate în șanse – inclusiv în ce privește drepturile comunității LGBT și ale imigranților. Criticii Verzilor, chiar din interior, susțin că acest partid a devenit neoconservator, trădînd astfel orientarea inițială. O controversă puternică între Verzi și CDU a avut ca temă cetățenia dublă, susținută de Verzi și SPD, și atacată de CDU. În aceeași perioadă a fost încheiat un acord între România și Germania, care exclude posibilitatea românilor de a primi cetățenia germană păstrînd-o în același timp pe cea română. Acordul a fost încheiat în perioada în care Joschka Fischer a fost ministru de externe și nu i s-a făcut publicitate în Germania.
27 martie 2011
Marcel. Un anunț pentru Vera
“Încă de dimineață, întors cu fața spre perete, și înainte să fi văzut, pe deasupra perdelelor mari ale ferestrei, de ce nuanță era geana zilei, știam cum era timpul. Mi-l vestiseră primele zgomote ale străzii, după cum ajungeau la mine înnăbușite și abătute de umezeală sau vibrante ca niște săgeți în aria răsunătoare și goală a unei dimineți vaste, glacială și pură; încă de la uruitul primului tramvai știam dacă timpul era rebegit de ploaie sau gata să se avînte spre azur…”
Am ajuns, deci aici: “Captiva”, partea a cincea din cele șapte ale “Timpului pierdut”.
Am ajuns, deci aici: “Captiva”, partea a cincea din cele șapte ale “Timpului pierdut”.
25 martie 2011
Căsătoria, opt. La conțopistă, vineri și 13. Cu invitație la vot
Actele au fost în regulă – cel puțin vraful meu de hîrțoage. Pentru că o dreptate există întotdeauna: Domnu’ Inginer și-a comandat copia după certificatul de naștere prin internet și a primit-o în timp record. Cu ștampilă rotundă, numa’ fără semnătură și, ceea ce e mai grav, fără acele afirmații care exclud poligamia. Conțopista, generoasă, acceptă actul respectiv retroactiv prin poștă.
Ceremonia fu programată într-un viitor neașteptat de apropiat, anume vineri, pe 13 mai. (Pisica neagră mai lipsește, comentă domnu’ Inginer sec.) Taxa: 155 de euro, incluzînd verificarea hîrțoagelor (50 EUR), luarea declarației cu mîna pe inimă că nu practicăm poligamia (25 EUR), etc., etc. (70 EUR).
Atît în drum spre cassă (observați și nu confundați dublul s) cît și înapoi în biroul conțopistei, m-am rătăcit. Timp în care domnu’ Inginer a făcut conversație amabilă. Și ce părere aveți, de cînd se face căsătoria homo la starea civilă, vin mai mult domni sau mai mult doamne? Conțopista nu are statistici, dar din burtă zice că mai mult domni. No, acuma să mai zică cineva că femeile sînt mai înclinate decît bărbații spre stabilitate, cămin și căldură.
…și în timp ce duduia conțopistă purica actele, Moș Pinocchio cotrobăia discret printre lucrurile expuse pe biroul dumneaei. Cartea familiei, cocarde pentru nuntași, o listă de preferințe muzicale pentru ceremonie. Din această listă (pe aproape două pagini), Moș Pinocchio alege pentru dumneavoastră trei cîntece (lăsînd la o parte marșurile lui Mendelssohn-Bartholdy și Wagner) și vă invită la vot: Care din ele v-ar place cel mai mult să îl auziți la nuntă? (Și aici Moș Pinocchio se spală dezinvolt pe mîini de particularizări: o nuntă, care doriți și care poftiți.) Votați, ca de obicei, în colțul din dreapta-sus. Comentariile suplimentare sînt binevenite.
Ah, și să nu uit: Redarea unuia din acele cîntece în timpul ceremoniei costă 15 euro. Serios.
Ceremonia fu programată într-un viitor neașteptat de apropiat, anume vineri, pe 13 mai. (Pisica neagră mai lipsește, comentă domnu’ Inginer sec.) Taxa: 155 de euro, incluzînd verificarea hîrțoagelor (50 EUR), luarea declarației cu mîna pe inimă că nu practicăm poligamia (25 EUR), etc., etc. (70 EUR).
Atît în drum spre cassă (observați și nu confundați dublul s) cît și înapoi în biroul conțopistei, m-am rătăcit. Timp în care domnu’ Inginer a făcut conversație amabilă. Și ce părere aveți, de cînd se face căsătoria homo la starea civilă, vin mai mult domni sau mai mult doamne? Conțopista nu are statistici, dar din burtă zice că mai mult domni. No, acuma să mai zică cineva că femeile sînt mai înclinate decît bărbații spre stabilitate, cămin și căldură.
…și în timp ce duduia conțopistă purica actele, Moș Pinocchio cotrobăia discret printre lucrurile expuse pe biroul dumneaei. Cartea familiei, cocarde pentru nuntași, o listă de preferințe muzicale pentru ceremonie. Din această listă (pe aproape două pagini), Moș Pinocchio alege pentru dumneavoastră trei cîntece (lăsînd la o parte marșurile lui Mendelssohn-Bartholdy și Wagner) și vă invită la vot: Care din ele v-ar place cel mai mult să îl auziți la nuntă? (Și aici Moș Pinocchio se spală dezinvolt pe mîini de particularizări: o nuntă, care doriți și care poftiți.) Votați, ca de obicei, în colțul din dreapta-sus. Comentariile suplimentare sînt binevenite.
Ah, și să nu uit: Redarea unuia din acele cîntece în timpul ceremoniei costă 15 euro. Serios.
24 martie 2011
Răsfoim: Țigăncile, coeficientul de inteligență și mortalitatea infantilă
Și acum țineți-vă bine, urmează să răsfoim articolul:
După mine, una din cele mai mari tîmpenii pe care le-am auzit vreodată, pe lîngă asta și asta. Revista respectivă de specialitate este de calibru cu adevărat mare, dar articolul intră la categoria “short communications” și probabil că nu a trecut printr-un review serios.
O circumstanță atenuantă: Autorii citează corelații asemănătoare constatate la australieni, americani, irlandezi, suedezi, și trag concluzia că inteligența conservă specia umană: cu cît sîntem mai inteligenți, cu atît vom fi mai vitali și mai longevivi. Aferim.
O circumstanță agravantă: Autorii nu menționează direct valoarea medie a coeficientului de inteligență măsurat de ei, și nici relația ei cu IQul populației majoritare. În schimb citează un articol (Rushton, Cvorovic & Bons, 2007, haha) care arată că țiganii au un IQ mai mic decît al populației majoritare. Tot acolo scrie că cei mai inteligenți din lume sînt europenii, cu IQ=100, întrecuți doar de chinezi, cu IQ=105. Cei mai proști sînt australienii și sudafricanii (negri), cu IQ=60.
Jens Asendorpf: “Inteligența este calitatea măsurată de testele de inteligență, care sînt astfel construite încît să prezică fidel nivelul de educație. Pe scurt: testul de inteligență măsoară premisele educației.” În articolul citat, IQul (corelat de altfel și cu nivelul de educație al subiecților) a fost măsurat cu testul lui Raven, publicat pentru prima dată în USA în 1936. Cartea aia trebuie s-o fi citit și taica Adolf.
Cvorovic, J., Rushton, J. P. & Tenjevic, L. (2008). Maternal IQ and child mortality in 222 Serbian Roma (Gypsy) women. Brief report. Journal of Personality and Individual Differences, 44, 1604-1609.Autorii (doi sîrbi și un canadian) raportează o corelație statistică semnificativă între inteligența mamelor și mortalitatea nou-născuților lor la un eșantion de 222 de persoane dintr-o populație roma de pe teritoriul Serbiei. Corelația are valoarea r = –0.26 și vrea să spună cam așa: Cu cît sînt mamele mai proaste, cu atît mai des le mor copiii în fașă.
După mine, una din cele mai mari tîmpenii pe care le-am auzit vreodată, pe lîngă asta și asta. Revista respectivă de specialitate este de calibru cu adevărat mare, dar articolul intră la categoria “short communications” și probabil că nu a trecut printr-un review serios.
O circumstanță atenuantă: Autorii citează corelații asemănătoare constatate la australieni, americani, irlandezi, suedezi, și trag concluzia că inteligența conservă specia umană: cu cît sîntem mai inteligenți, cu atît vom fi mai vitali și mai longevivi. Aferim.
O circumstanță agravantă: Autorii nu menționează direct valoarea medie a coeficientului de inteligență măsurat de ei, și nici relația ei cu IQul populației majoritare. În schimb citează un articol (Rushton, Cvorovic & Bons, 2007, haha) care arată că țiganii au un IQ mai mic decît al populației majoritare. Tot acolo scrie că cei mai inteligenți din lume sînt europenii, cu IQ=100, întrecuți doar de chinezi, cu IQ=105. Cei mai proști sînt australienii și sudafricanii (negri), cu IQ=60.
Jens Asendorpf: “Inteligența este calitatea măsurată de testele de inteligență, care sînt astfel construite încît să prezică fidel nivelul de educație. Pe scurt: testul de inteligență măsoară premisele educației.” În articolul citat, IQul (corelat de altfel și cu nivelul de educație al subiecților) a fost măsurat cu testul lui Raven, publicat pentru prima dată în USA în 1936. Cartea aia trebuie s-o fi citit și taica Adolf.
23 martie 2011
O cugetare de’a lui Moș Pinocchio. Despre prejudecăți
Am găsit cugetarea asta pe pinKpong și nu mi-a venit să cred că eu am produs-o. Zice cam așa:
O colecție de prejudecăți e ca un terariu cu reptile: Și colecția, și terariul au părțile lor instructive, principalul e să nu lași conținutul să iasă în lume de capul lui. (Moș Pinocchio, 2009)
O colecție de prejudecăți e ca un terariu cu reptile: Și colecția, și terariul au părțile lor instructive, principalul e să nu lași conținutul să iasă în lume de capul lui. (Moș Pinocchio, 2009)
22 martie 2011
Căsătoria, șapte. Contract marital cu șosete roz
Domnu’ Inginer și domnu’ Doctor s-au sculat cu noaptea’cap, și-au pus șosetele roz și s-au înființat la avocată pentru contractul marital. Admirați obiectul vizitei în imaginea de mai jos – simulată după moda jurnalistică, în sensul că poza nu s-a putut face in situ, ci a fost făcută retroactiv în biroul de acasă. Toate accesoriile vestimentare sînt însă perfect autentice, ca și purtătorii lor.
Ah da, și contractul. Păi să vedem. Punctul unu clarifică cui aparțin lucrurile în general și cîștigurile în special, și ce s-ar întîmpla cu ele în caz de divorț. Într-un cuvînt: fiecare cu ale lui, ca și pînă acum, metoda cea mai recomandabilă cînd partenerii sînt pe picior de egalitate în ce privește veniturile și averile, echilibru netulburat de perspectiva copiilor care ar trebui născuți și crescuți de către cineva; nu mai trebuie.
Punctul doi stabilește cine întreține pe cine în cazuri de pensie, șomaj, divorț, nevoi și alte catastrofe. Și aici rămîne fiecare cu ale lui, tot ca și pînă acum. În caz de șomaj, va avea oricum grijă statul să îl pună pe cel mai activ dintre noi să îl întrețină pe celălalt.
Punctul trei stabilește chestiunile de moștenire. Lăsînd la o parte latifundiile și testamentele corespunzătoare, există așa-numita clauză modificată care zice că bine-bine, am fost noi împreună fiecare cu ale lui pînă la sfîrșitul zilelor unuia dintre noi (“Dacă unul dintre noi moare primul, moștenesc eu apartamentul?”), dar acum pensia e la comun și se poate moșteni. O idee cît se poate de practică.
Fiind un caz simplu, afacerea a costat 200 de euro avansul madamei. Plus probabil vreo 50 de euro pentru notar. Se zice că economia e nemaipomenită, dar noi sperăm să nu avem ocazia să constatăm.
21 martie 2011
Răsfoim, trei: Cum văd țiganii școala
Astăzi răsfoim un articol ceva mai vechi, scris de doi australieni:
Lee și Warren amintesc mai întîi de oralitatea culturii roma, față de care scrisul și cititul sînt noțiuni străine. Apoi, citînd diverse surse, descriu școala văzută din punctul de vedere al țiganilor:
“Schooling is an alien institution, and an integral part of a universe which has for centuries been a threatening one; a threatening institution since by definition a school is ‘inherently geared towards the inculcation of new values’. Further, Romani culture ‘constantly focusses attention on the need to separate the Roma from the Gaje’.” (p. 315)
Ceva îmi aduce aminte de Nică al lui Ștefan a Petrei. Dar iată, în concluzie, cinci motive pentru care țiganii “Kalderas” (grupă de țigani europeni trăind în Statele Unite, probabil căldărari) nu ar trebui (din punctul lor de vedere) să meargă la școală:
“1. the need to identify oneself as a ‘Gypsy’, with the resultant discrimination and official oppression
2. that school practices are repugnant to the Kalderas sense of cleanliness and morality
3. the aim of schooling was to ‘Americanise’ and thus to deculturalise the Kalderas (as well as all other minorities)
4. the method of treating people in groups rather than as individuals was contrary to Kalderas practice
5. the resultant treatment of children in schools was humilitating and thus inhumane”
Și acum, cu mîna pe inimă: N-au dreptate? Măcar așa, puțin?
Va urma.
Lee, K. W. & Warren, W. G. (1991). Alternative education: Lessons from Gypsy thought and practice. British Journal of Educational Studies, 39 (3), 311-324.Articolul fiind publicat acum 20 de ani, să tragem cu ochiul la statisticile timpului – adică la populația (desigur estimată) în valori absolute și procentuale. Romania (pe locul doi după Iugoslavia): 850.000 de țigani (care astăzi sînt estimați la 2,5 milioane). Spania: 745.000; Ungaria: 560.000; Italia: 120.000; Marea Britanie: 90.000; Germania Federală: 84.000; Elveția: 35.000; Suedia: 15.000 etc., etc. Valori pricentuale: pe primul loc Bulgaria (5.30% din populația totală), apoi Ungaria (5,21%), Iugoslavia (3,73%), România (3,35%), Albania (2,75%), Spania (1.95%), Grecia (1,40%), Elveția (0.54%), Irlanda (0.53%), Franța (0.47%) etc. (p. 314) Sursa: PUXON 1987.
Lee și Warren amintesc mai întîi de oralitatea culturii roma, față de care scrisul și cititul sînt noțiuni străine. Apoi, citînd diverse surse, descriu școala văzută din punctul de vedere al țiganilor:
“Schooling is an alien institution, and an integral part of a universe which has for centuries been a threatening one; a threatening institution since by definition a school is ‘inherently geared towards the inculcation of new values’. Further, Romani culture ‘constantly focusses attention on the need to separate the Roma from the Gaje’.” (p. 315)
Ceva îmi aduce aminte de Nică al lui Ștefan a Petrei. Dar iată, în concluzie, cinci motive pentru care țiganii “Kalderas” (grupă de țigani europeni trăind în Statele Unite, probabil căldărari) nu ar trebui (din punctul lor de vedere) să meargă la școală:
“1. the need to identify oneself as a ‘Gypsy’, with the resultant discrimination and official oppression
2. that school practices are repugnant to the Kalderas sense of cleanliness and morality
3. the aim of schooling was to ‘Americanise’ and thus to deculturalise the Kalderas (as well as all other minorities)
4. the method of treating people in groups rather than as individuals was contrary to Kalderas practice
5. the resultant treatment of children in schools was humilitating and thus inhumane”
Și acum, cu mîna pe inimă: N-au dreptate? Măcar așa, puțin?
Va urma.
20 martie 2011
Honk!
Tocmai am fost cu domnu’ Inginer la “Honk! The musical”, în Gärtnerplatztheater. Toți actorii și cîntăreții erau la 18-20 de ani, Gogoscharski printre ei. Bineînțeles că m-am emoționat, mi-au dat lacrimile și m-am umflat în pene.
19 martie 2011
18 martie 2011
Răsfoim, doi: Țiganii și matematica
Iată de astă dată un articol care mi-a plăcut:
Chronaki, A. (2005). Learning about ‘learning identities’ in the school arithmetic practice: The experience of two young minority Gypsy girls in the Greek context of education. European Journal of Psychology of Education, 20 (1), 61-74.
Fără să am pretenția să dau cuiva mură’n gură marile adevăruri publicate aici, iată cîteva idei compilate după gustul și vederile personale.
“As a rule, young boys are encouraged to become actively involved in their father's work (i.e., individual businessmen selling goods in the streets and music players), whilst girls mostly stay at home, leaming to do the housekeeping” (p. 62). De unde se vede că da, țiganii mai și învață – și să nu ne închipuim că e neapărat ușor ce învață ei. Să ne gîndim, de exemplu, la muzica instrumentală care cere eforturi și sacrificii de timp enorme. Deci ei sînt capabili de performanță, la fel ca oricine. În particular, capacitatea de performanță este valabilă și pentru matematică: “Most men (and sometimes women who are actively involved in their husband's or father's work) use arithmetic operations in relevant work practices (e.g., street commerce) quite competently” (p. 63). Aici se arată clar și calea (!) pe care ajung ei la acea performanță, anume luînd exemplu și participînd la practica părinților. (În articol se vorbește de practica tatălui ca mediu de învățare pentru fiu, dar afirmația poate să fie la fel de valabilă și pentru relația mamă-fiică, numai că aici este vorba de puțin altă practică.)
Pe de altă parte: “Their 'home' dialect does not possess words for many mathematical concepts (numeric or spatial), since these mathematical concepts have not been developed as part of the Gypsy culture. Examples of number words: l=ek, 2=dui, 3=trin, 4=star, 5=pants, 6=siov, 7=epta, 8=okto, 9=enea, 10=des, 11=desiek, 12=desidui, 13=desentrin, 14=desistar, 15=desipants, 16=desisiov, 17=desepta, 18=desokto, 19=desenia, 20=bis, 30=trianta, 100=sel, 200=dui sel, 1000=papin, etc. We see here that the numbers between 1 to 6 as well as number 10 are words in their dialect, whilst the numbers 7, 8 and 9 (as well as 30, 40, and up to 90) are words from the Greek language. As a result, numbers like 17, 18 or 19 are composed of words from both languages” (p. 63). Lipsa vocabularului adecvat este un handicap evident. “Adecvat” pentru ce? Desigur pentru comunicarea în școală, pentru că în practica de fiecare zi nu pare să le lipsească nimic.
Rezultatul: “The participation of Gypsy children in school is unsystematic, emotionally traumatic and can be described as an experience of continuous cultural conflicts (mainly rejection)” (p.63). Participarea în școală este pentru copiii țigani un eșec (dureros!), și asta din cel puțin două motive: Unul este handicapul vocabularului, care, repet, nu afectează abilitățile matematice în sine, ci abilitatea de a “vorbi matematică” cu învățătoarele și colegii aparținînd etniei majoritare. Celălalt este stigmatizarea, pe care o regăsim și în Grecia ca și în alte țări, și pe care autoarea grecoaică o vede așa: “The Gypsy community in Europe is perhaps the most stigmatised and marginalized due to its semi-nomadic lifestyle and its strong cultural identity that is visible physically (i.e., ways of dressing, ways of building and decorating their houses, ways of expressing their feelings, ways of celebrating and mourning)” (p. 62).
Concluzia: Da, țiganii eșuează adesea în încercarea de a învăța la școală. Dar asta nu pentru că n-ar putea sau n-ar vrea, ci pentru că școala este formată după chipul și asemănarea populației majoritare, și nu corespunde culturii lor. Eu unul văd aici în primul rînd eșecul școlii ca instituție, mai degrabă decît eșecul unor indivizi sau al unei etnii minoritare.
Va urma.
Chronaki, A. (2005). Learning about ‘learning identities’ in the school arithmetic practice: The experience of two young minority Gypsy girls in the Greek context of education. European Journal of Psychology of Education, 20 (1), 61-74.
Fără să am pretenția să dau cuiva mură’n gură marile adevăruri publicate aici, iată cîteva idei compilate după gustul și vederile personale.
“As a rule, young boys are encouraged to become actively involved in their father's work (i.e., individual businessmen selling goods in the streets and music players), whilst girls mostly stay at home, leaming to do the housekeeping” (p. 62). De unde se vede că da, țiganii mai și învață – și să nu ne închipuim că e neapărat ușor ce învață ei. Să ne gîndim, de exemplu, la muzica instrumentală care cere eforturi și sacrificii de timp enorme. Deci ei sînt capabili de performanță, la fel ca oricine. În particular, capacitatea de performanță este valabilă și pentru matematică: “Most men (and sometimes women who are actively involved in their husband's or father's work) use arithmetic operations in relevant work practices (e.g., street commerce) quite competently” (p. 63). Aici se arată clar și calea (!) pe care ajung ei la acea performanță, anume luînd exemplu și participînd la practica părinților. (În articol se vorbește de practica tatălui ca mediu de învățare pentru fiu, dar afirmația poate să fie la fel de valabilă și pentru relația mamă-fiică, numai că aici este vorba de puțin altă practică.)
Pe de altă parte: “Their 'home' dialect does not possess words for many mathematical concepts (numeric or spatial), since these mathematical concepts have not been developed as part of the Gypsy culture. Examples of number words: l=ek, 2=dui, 3=trin, 4=star, 5=pants, 6=siov, 7=epta, 8=okto, 9=enea, 10=des, 11=desiek, 12=desidui, 13=desentrin, 14=desistar, 15=desipants, 16=desisiov, 17=desepta, 18=desokto, 19=desenia, 20=bis, 30=trianta, 100=sel, 200=dui sel, 1000=papin, etc. We see here that the numbers between 1 to 6 as well as number 10 are words in their dialect, whilst the numbers 7, 8 and 9 (as well as 30, 40, and up to 90) are words from the Greek language. As a result, numbers like 17, 18 or 19 are composed of words from both languages” (p. 63). Lipsa vocabularului adecvat este un handicap evident. “Adecvat” pentru ce? Desigur pentru comunicarea în școală, pentru că în practica de fiecare zi nu pare să le lipsească nimic.
Rezultatul: “The participation of Gypsy children in school is unsystematic, emotionally traumatic and can be described as an experience of continuous cultural conflicts (mainly rejection)” (p.63). Participarea în școală este pentru copiii țigani un eșec (dureros!), și asta din cel puțin două motive: Unul este handicapul vocabularului, care, repet, nu afectează abilitățile matematice în sine, ci abilitatea de a “vorbi matematică” cu învățătoarele și colegii aparținînd etniei majoritare. Celălalt este stigmatizarea, pe care o regăsim și în Grecia ca și în alte țări, și pe care autoarea grecoaică o vede așa: “The Gypsy community in Europe is perhaps the most stigmatised and marginalized due to its semi-nomadic lifestyle and its strong cultural identity that is visible physically (i.e., ways of dressing, ways of building and decorating their houses, ways of expressing their feelings, ways of celebrating and mourning)” (p. 62).
Concluzia: Da, țiganii eșuează adesea în încercarea de a învăța la școală. Dar asta nu pentru că n-ar putea sau n-ar vrea, ci pentru că școala este formată după chipul și asemănarea populației majoritare, și nu corespunde culturii lor. Eu unul văd aici în primul rînd eșecul școlii ca instituție, mai degrabă decît eșecul unor indivizi sau al unei etnii minoritare.
Va urma.
17 martie 2011
Căsătoria, șase. În care se vorbește despre pecunii
Traducerea legalizată costă (deocamdată, zic, că nu se știe niciodată) 230 de euro, din care 3x9=27 legalizarea, restul traducerea celor trei hîrțoage.
16 martie 2011
Răsfoim, unu: Integrarea țiganilor
După unele discuții blogosferice, cum a fost în Dulcea Mahala sau la Diacritica m-am apucat să citesc – sau măcar să răsfoiesc. Prea multe păreri se fac după ureche și se manifestă clar și răspicat, hai să mai vedem și ce zice Știința.
Știința se exprimă mai întîi printr-un articol la care n-am știut prea bine dacă să rîd sau să plîng, pînă la urmă m-am hotărît să vi-l arăt și vouă, împreună cu cîteva pasaje. Cu părerea n-am să-mi dau încă, știu prea puțin pentru asta.
Aici am chicotit:
“The Roma community is politically divided. There are two Roma barons, one subjected to the King, and the other to the Emperor.” (p. 286)
Aici am clătinat din cap, cu senzația că aud niște tinichele zdrăngănind înăuntru:
„If the Roma wish to preserve their way of life and their identity, it will be necessary for them to quickly and actively adjust to the current social and economic changes.” (p. 283) Haa? Nu cumva invers?
Aici m-am îngrozit:
“Establishing special a Roma onlyo classes run the risk of creating a ghetto within the school. [...] There is, nevertheless, a tendency to place Roma children in classes for the retarded or for handicapped children – this has been a feature of the assimilation policy.” (p. 284)
Aici m-am întristat:
“The Roma children prefer in equal measure (60%) Roma friends and ethnic Romanian friends. A high percentage (93.33%) stated that they wanted to have ethnic Romanian classmates, a sign of their need for acceptance and integration. They nevertheless prefer Roma as neighbours, as fellow village inhabitants and as deskmates. These answers confirm the solidarity felt in the community, on the one hand, and the geographic and social isolation of the Roma community, on the other hand. Most Romanian children (70.37%) were unwilling to have Roma children as friends, deskmates or neighbours.” (p. 287)
(Dacă îmi aduc bine aminte, prin anul 2000 cam același procent din populație nu-și dorea nici homosexuali în apropierea lor.)
Va urma.
Știința se exprimă mai întîi printr-un articol la care n-am știut prea bine dacă să rîd sau să plîng, pînă la urmă m-am hotărît să vi-l arăt și vouă, împreună cu cîteva pasaje. Cu părerea n-am să-mi dau încă, știu prea puțin pentru asta.
Cozma, T., Cucos, C. & Momanu, M. (2000). The education of Roma children in Romania: description, difficulties, solutions. Intercultural Education, 11 (3), 281-288.
Aici am chicotit:
“The Roma community is politically divided. There are two Roma barons, one subjected to the King, and the other to the Emperor.” (p. 286)
Aici am clătinat din cap, cu senzația că aud niște tinichele zdrăngănind înăuntru:
„If the Roma wish to preserve their way of life and their identity, it will be necessary for them to quickly and actively adjust to the current social and economic changes.” (p. 283) Haa? Nu cumva invers?
Aici m-am îngrozit:
“Establishing special a Roma onlyo classes run the risk of creating a ghetto within the school. [...] There is, nevertheless, a tendency to place Roma children in classes for the retarded or for handicapped children – this has been a feature of the assimilation policy.” (p. 284)
Aici m-am întristat:
“The Roma children prefer in equal measure (60%) Roma friends and ethnic Romanian friends. A high percentage (93.33%) stated that they wanted to have ethnic Romanian classmates, a sign of their need for acceptance and integration. They nevertheless prefer Roma as neighbours, as fellow village inhabitants and as deskmates. These answers confirm the solidarity felt in the community, on the one hand, and the geographic and social isolation of the Roma community, on the other hand. Most Romanian children (70.37%) were unwilling to have Roma children as friends, deskmates or neighbours.” (p. 287)
(Dacă îmi aduc bine aminte, prin anul 2000 cam același procent din populație nu-și dorea nici homosexuali în apropierea lor.)
Va urma.
15 martie 2011
Căsătoria, cinci. O oarecare ușurare
A fost unul din acele momente în care vezi cum domnu’ Inginer face ochii mari la telefon.
– Și de ce zici că a trebuit să plătești zece euro??
A doua întrebare, la care auzi literele înclinîndu-se și căzînd unele peste altele ca niște pietre de domino, fu:
– Cum, tu ai un certificat de refugiat?
Avem di tăti. Nu am un certificat de refugiat, ci două, plus un al treilea ca drept concluzie. Unu, Registrierschein, “dovada” că am fost în lagăr și m-am înregistrat. (Despre asta aveam să-mi amintesc în culorile cele mai vii cînd, 18 ani mai tîrziu, domnu’ Inginer m-a luat pe sus, m-a pus pe bicicletă și m-a forțat să dau colțul de unde stăteam atunci și să vizitez celebra wellness camp de la Dachau.) Reghistrirșainu’ l-a găsit Colombina printre hîrtiile ei. Doi, Vertriebenenausweis. Sigur că nu m-au luat cehii la goană cu bîte, flinte și furci ca pe sudeți în 1945, dar tot refugiat se cheama că sînt. În vocabularul administrativ al anilor '80, asta înseamnă “de origine germană”. Trei, concluzia: Domnu’ Doctor P. (pe vrema aceea lediglich inginer) merită cu prisosință încetățenirea care i se acordă prin prezenta.
Patru și celelalte numere le-am găsit în hîrțoagele proprii. Inclusiv, dragele mele, certificatul de divorț. Avocata de divorț, cînd gătește poartă șorț. Și zice: Apostila. Aaaaaaa, postila! Cum că căsătoria a fost disvorțată nu scrie pe numitul certificat, ci separat. Încă un docoment de dat la tradus. Și nu, noi nu sîntem materialiști și nici nu ne gîndim la bani.
Gata, ajunge pentru azi. E mult prea destul. Să mai auzim și altceva.
– Și de ce zici că a trebuit să plătești zece euro??
A doua întrebare, la care auzi literele înclinîndu-se și căzînd unele peste altele ca niște pietre de domino, fu:
– Cum, tu ai un certificat de refugiat?
Avem di tăti. Nu am un certificat de refugiat, ci două, plus un al treilea ca drept concluzie. Unu, Registrierschein, “dovada” că am fost în lagăr și m-am înregistrat. (Despre asta aveam să-mi amintesc în culorile cele mai vii cînd, 18 ani mai tîrziu, domnu’ Inginer m-a luat pe sus, m-a pus pe bicicletă și m-a forțat să dau colțul de unde stăteam atunci și să vizitez celebra wellness camp de la Dachau.) Reghistrirșainu’ l-a găsit Colombina printre hîrtiile ei. Doi, Vertriebenenausweis. Sigur că nu m-au luat cehii la goană cu bîte, flinte și furci ca pe sudeți în 1945, dar tot refugiat se cheama că sînt. În vocabularul administrativ al anilor '80, asta înseamnă “de origine germană”. Trei, concluzia: Domnu’ Doctor P. (pe vrema aceea lediglich inginer) merită cu prisosință încetățenirea care i se acordă prin prezenta.
Patru și celelalte numere le-am găsit în hîrțoagele proprii. Inclusiv, dragele mele, certificatul de divorț. Avocata de divorț, cînd gătește poartă șorț. Și zice: Apostila. Aaaaaaa, postila! Cum că căsătoria a fost disvorțată nu scrie pe numitul certificat, ci separat. Încă un docoment de dat la tradus. Și nu, noi nu sîntem materialiști și nici nu ne gîndim la bani.
Gata, ajunge pentru azi. E mult prea destul. Să mai auzim și altceva.
14 martie 2011
Despre căsătorie, patru. Un vraf de hîrțoage
Și iată că am aflat și ce ne trebuie. Păi să vedeți, mai întîi ne trebuie 10 euro, fără asta conțopista nu mișcă un deget și nu suflă un cuvințel. Te duci și plătești, ca la tonomat, apoi pică placa și începe să se învîrtească (cu greu), cîndva auzi o voce sictirită, întreruptă de scurte întrebări și parțial acoperită de pălăvrăgeala din biroul de alături, și ți se recită următoarea listă:
• certificat de naștere în original (cine știe pe unde o mai fi) și traducere legalizată (dar nu oriunde, heh)
• trei hîrtii diverse de la imigrare și cetățenie, din care două știu că le am, dar despre a treia mă întreb foarte tare
• certificatul de căsătorie cu Colombina, și ăsta în original și traducere legalizată (încă mă întreb cît costă)
• hotărîrea de divorț, tot cu Colombina
• Ausweis.
Dadada, sigur că putem să ne ducem la orice oficiu al stării civile, numai că ne trebuie programare. Și pentru programare ne trebuie toate hîrtiile și hîrțoagele pomenite mai sus. Așa că trebuie să ne grăbim, dacă vrem o programare în ziua noastră de aniversare.
Pe lîngă toate astea, pata de pastă de dinți rămîne ceea ce este, o pată minusculă și atît. Domnu’ Inginer și-a cerut scuze pentru ton. Ah, și pentru că veni vorba de domnu’ Inginer: Lui îi trebuie numa o copie proaspătă după certificatul de naștere, și ausweisul. Dacă și asta mai e dreptate.
• certificat de naștere în original (cine știe pe unde o mai fi) și traducere legalizată (dar nu oriunde, heh)
• trei hîrtii diverse de la imigrare și cetățenie, din care două știu că le am, dar despre a treia mă întreb foarte tare
• certificatul de căsătorie cu Colombina, și ăsta în original și traducere legalizată (încă mă întreb cît costă)
• hotărîrea de divorț, tot cu Colombina
• Ausweis.
Dadada, sigur că putem să ne ducem la orice oficiu al stării civile, numai că ne trebuie programare. Și pentru programare ne trebuie toate hîrtiile și hîrțoagele pomenite mai sus. Așa că trebuie să ne grăbim, dacă vrem o programare în ziua noastră de aniversare.
Pe lîngă toate astea, pata de pastă de dinți rămîne ceea ce este, o pată minusculă și atît. Domnu’ Inginer și-a cerut scuze pentru ton. Ah, și pentru că veni vorba de domnu’ Inginer: Lui îi trebuie numa o copie proaspătă după certificatul de naștere, și ausweisul. Dacă și asta mai e dreptate.
10 martie 2011
Despre căsătorie, trei. Un tub cu pastă de dinți uitat deschis
Cred că era o oarecare chestie americană: Hei, tubul ăsta cu pastă de dinți, pe care partenerul, partenera, colocatarul, colocatăreasa sau cine mai poftește, îl uită deschis în fiecare dimineață. Cît poate să fie de enervant.
La noi nu uită nimeni tubul cu pastă de dinți deschis (ar fi și cam greu, pentru că tubul trebuie să stea mereu în cap, altfel nu mai curge), dar din periuța de dinți a domnului Inginer, din capul ăla interschimbabil care se pune pe mînerul cu motor, curge de fiecare dată o zeamă albă și face pe etajeră o pată cu diametrul maxim de 1 cm.
I-am spus. Nu contează ce mi-a răspuns, contează tonul: dur. Nu mi-a plăcut. Era duminică după-masă, înainte să plece din nou în Estul Sălbatic, și m-am gîndit că și eu sînt un pachet de nervi de fiecare dată cînd mă pregătesc să plec undeva, în lumea mare. Dar trebuie să-i spun că nu mi-a plăcut, m-am gîndit.
Duminică seara mi-a dat telefon de pe drum, și nu se făcea.
Luni seara s-a făcut prea tîrziu.
Marți seara a fost la Berlin.
Miercuri seara lui Moș Pinocchio i-a sărit țandăra, a făcut o criză de mizantropie la adresa colegilor, a secretarelor, a șefului, și n-a simțit nevoia să-l mai adauge și pe domnu’ Inginer la coada listei.
Diseară, Moș Pinocchio se duce la Thomas, la unul din ei.
Căsătoria este încercarea de a rezolva în doi problemele pe care de unul singur nu le-ai avea, pretinde Woody Allen. Uneori chiar cu succes, adaugă Moș Pinocchio. Alteori…
La noi nu uită nimeni tubul cu pastă de dinți deschis (ar fi și cam greu, pentru că tubul trebuie să stea mereu în cap, altfel nu mai curge), dar din periuța de dinți a domnului Inginer, din capul ăla interschimbabil care se pune pe mînerul cu motor, curge de fiecare dată o zeamă albă și face pe etajeră o pată cu diametrul maxim de 1 cm.
I-am spus. Nu contează ce mi-a răspuns, contează tonul: dur. Nu mi-a plăcut. Era duminică după-masă, înainte să plece din nou în Estul Sălbatic, și m-am gîndit că și eu sînt un pachet de nervi de fiecare dată cînd mă pregătesc să plec undeva, în lumea mare. Dar trebuie să-i spun că nu mi-a plăcut, m-am gîndit.
Duminică seara mi-a dat telefon de pe drum, și nu se făcea.
Luni seara s-a făcut prea tîrziu.
Marți seara a fost la Berlin.
Miercuri seara lui Moș Pinocchio i-a sărit țandăra, a făcut o criză de mizantropie la adresa colegilor, a secretarelor, a șefului, și n-a simțit nevoia să-l mai adauge și pe domnu’ Inginer la coada listei.
Diseară, Moș Pinocchio se duce la Thomas, la unul din ei.
Căsătoria este încercarea de a rezolva în doi problemele pe care de unul singur nu le-ai avea, pretinde Woody Allen. Uneori chiar cu succes, adaugă Moș Pinocchio. Alteori…
08 martie 2011
07 martie 2011
Mică poveste a unui spam
Zilele trecute am primit un mail de la pinKpong: please moderate. Un comentar la unul din articolele lui Moș Pinocchio, grozav, ia să vedem ce zice. Păi ce să zică: Noduri. Hăă? Da, noduri care îți pot salva viața, cu poze. OK. Mă uit pe pagina principală și văd asta:
În josul paginii: Abonează-te ca să fii la curent cu ultimele noutăți, costă 7 euro. Ei bravo. Două explicații: Prima, ăsta e impozit pe prostie. A doua, nu tocmai independentă de prima: cineva face săpături politice, conspirații, chestii. În ambele cazuri, o observație diacritică: Afirmația “În 2012 ceva important se va întîmpla” conține o greșeală, sau cel puțin o neîndemînare de topică provenind, foarte probabil, dintr-o traducere: In 2012 something important will happen. Corect ar fi “În 2012 se va întîmpla ceva important”, nu?
M-am întrebat întotdeauna de ce importă românii toate belelele posibile și imposibile de la americani – inclusiv stîlcirea limbii.
În josul paginii: Abonează-te ca să fii la curent cu ultimele noutăți, costă 7 euro. Ei bravo. Două explicații: Prima, ăsta e impozit pe prostie. A doua, nu tocmai independentă de prima: cineva face săpături politice, conspirații, chestii. În ambele cazuri, o observație diacritică: Afirmația “În 2012 ceva important se va întîmpla” conține o greșeală, sau cel puțin o neîndemînare de topică provenind, foarte probabil, dintr-o traducere: In 2012 something important will happen. Corect ar fi “În 2012 se va întîmpla ceva important”, nu?
M-am întrebat întotdeauna de ce importă românii toate belelele posibile și imposibile de la americani – inclusiv stîlcirea limbii.
06 martie 2011
Ce mai zice domnu’ Inginer
Zice “a intrat nora în blide” de fiecare dată cînd cineva zdrăngăne ceva la bucătărie. În limba română, se înțelege.
04 martie 2011
Domnu’ Inginer în tren spre casă…
…într-un tren foarte punctual în întîrzierea lui, îmi spune la telefon. Cum că adică respectivul tren avea deja trei ore întîrziere cînd s-a urcat în el. Fără îndoială același “Werner Heisenberg Express”. Moș Pinocchio, manifestîndu-se încă o dată ca fan al lui “Brokeback Mountain”, își imaginează weekendul cam așa:
03 martie 2011
Bim-Bam-Berg
– Haaaa-ha, te duci la Bim-Bam-Berg!
Uneori, domnului Inginer îi lipsește pur și simplu respectul față de anumite lucruri.
Bamberg e un oraș mic. Atît de mic, încît Google nu înțelege “gara centrală Bamberg”, ce greșeală, și trebuie să-i repeți, de parcă ar fi tare de urechi, “gara Bamberg” ca să-ți arate pe unde vine. Și am găsit acolo o stradă cu case unde m-am simțit ca la Brașov, sau ca la Sibiu.
Vă dau un sfat: Dacă vă duceți la Bamberg și vreți să mîncați onorabil la masa de prînz, aveți grijă să faceți asta chiar la prînz. La prînzul nemțesc, vreau să spun, ora 12:00 sine tempore. Dacă vreți încerca la prînzul românesc, ora 14:30 c.t., adică 13:30 pentru stomacul român mediu, pățiți ca mine.
Un student amabil întîlnit la un stop roșu prin fața căruia nu trecea nici o mașină mi-a descris fiecare colț de stradă, curbură a străzii și crăpătură din pavaj pînă la restaurantul cel mai celebru și apoi mai departe pînă la numita gară. La restaurantul no. 1 se închisese însă bucătăria. Vizavi, la restaurantul no. 2, idem. Și așa mai departe, la toate celelalte (în număr de trei sau patru), cu excepția chioșcurilor cu pizza și döner kebap, față de care păstrez o distanță respectuoasă, condiționată nu numai de colesterol. Mi-am calcat pe inimă și am intrat la restaurantul de la Karstadt: steak din spinare de porc, 7,99 euro. Arăta a carne (suspect de albă), era însă moale și elastică, și scîrțîia pe dinți ca o bucată de cauciuc. Aș fi fost liniștit dacă obiectul incriminat nu s-ar fi numit “carne”, m-aș fi gîndit la tofu și ar fi fost OK. Dar știu că ceea ce poartă un asemenea nume trebuie să și conțină un anumit procent de carne biologic autentică. Brrrrr. Același lucru trebuie să se fi întîmplat și cu vinul “de Pays d’Oc”, care ar fi fost precis mai ieftin dacă ar fi provenit din numitele podgorii și nu in industria de zahăr, alcohol și coloranți. Ca să nu fiu foarte nedrept, trebuie să recunosc că eram și de data asta o minoritate: Restaurantul era vizitat la acea oră cu destul entuziasm, iar vîrsta medie a vizitatoarelor era cu siguranță în jur de 80 de ani. Probabil că peste 30 de ani o să prefer și eu carnea mai moale și vinul mai dulce.
Primul lucru pe care l-am făcut odată ajuns acasă (parafrazîndu-mi o răutate mai veche, aș numi ICEul Berlin-München “Werner Heisenberg Express”) a fost să-l sun pe domnu’ Inginer și să-i dau dreptate: Bim-Bam-Berg, heh. Față de anumite lucruri pur și simplu nu poți să ai respect.
Uneori, domnului Inginer îi lipsește pur și simplu respectul față de anumite lucruri.
Bamberg e un oraș mic. Atît de mic, încît Google nu înțelege “gara centrală Bamberg”, ce greșeală, și trebuie să-i repeți, de parcă ar fi tare de urechi, “gara Bamberg” ca să-ți arate pe unde vine. Și am găsit acolo o stradă cu case unde m-am simțit ca la Brașov, sau ca la Sibiu.
Vă dau un sfat: Dacă vă duceți la Bamberg și vreți să mîncați onorabil la masa de prînz, aveți grijă să faceți asta chiar la prînz. La prînzul nemțesc, vreau să spun, ora 12:00 sine tempore. Dacă vreți încerca la prînzul românesc, ora 14:30 c.t., adică 13:30 pentru stomacul român mediu, pățiți ca mine.
Un student amabil întîlnit la un stop roșu prin fața căruia nu trecea nici o mașină mi-a descris fiecare colț de stradă, curbură a străzii și crăpătură din pavaj pînă la restaurantul cel mai celebru și apoi mai departe pînă la numita gară. La restaurantul no. 1 se închisese însă bucătăria. Vizavi, la restaurantul no. 2, idem. Și așa mai departe, la toate celelalte (în număr de trei sau patru), cu excepția chioșcurilor cu pizza și döner kebap, față de care păstrez o distanță respectuoasă, condiționată nu numai de colesterol. Mi-am calcat pe inimă și am intrat la restaurantul de la Karstadt: steak din spinare de porc, 7,99 euro. Arăta a carne (suspect de albă), era însă moale și elastică, și scîrțîia pe dinți ca o bucată de cauciuc. Aș fi fost liniștit dacă obiectul incriminat nu s-ar fi numit “carne”, m-aș fi gîndit la tofu și ar fi fost OK. Dar știu că ceea ce poartă un asemenea nume trebuie să și conțină un anumit procent de carne biologic autentică. Brrrrr. Același lucru trebuie să se fi întîmplat și cu vinul “de Pays d’Oc”, care ar fi fost precis mai ieftin dacă ar fi provenit din numitele podgorii și nu in industria de zahăr, alcohol și coloranți. Ca să nu fiu foarte nedrept, trebuie să recunosc că eram și de data asta o minoritate: Restaurantul era vizitat la acea oră cu destul entuziasm, iar vîrsta medie a vizitatoarelor era cu siguranță în jur de 80 de ani. Probabil că peste 30 de ani o să prefer și eu carnea mai moale și vinul mai dulce.
Primul lucru pe care l-am făcut odată ajuns acasă (parafrazîndu-mi o răutate mai veche, aș numi ICEul Berlin-München “Werner Heisenberg Express”) a fost să-l sun pe domnu’ Inginer și să-i dau dreptate: Bim-Bam-Berg, heh. Față de anumite lucruri pur și simplu nu poți să ai respect.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)