Profesorul distrat

Iată un titlu care ar putea deveni o categorie întreagă. Moș Pinocchio recunoaște că se amuză văzîndu-se (involuntar) într-un asemenea rol, pe de o parte îl vede ca pe un semn de alarmă: E pe cale să devină un workaholic?

Desigur că nu. Pentru concertul lui David, lăsă baltă Mharea Șthiință, trase oblonul la ora 5, și porni spre casă. Cîntă o vreme la flaut, apoi văzu cît era ceasul de fapt, se urcă în mașină și porni. Autostrada era blocată, ca în fiecare zi la ora aia. Întîrzie, se enervă, apoi stătu siderat în fața ușii încuiate. Dincolo de ușă, nici un fel de semn de viață. Moș Pinocchio ajunsese cu un sfert de oră prea tîrziu, dar, în același timp, și cu o săptămînă prea devreme.

Pentru mai mulă siguranță, în săptămîna corespunzătoare (adică aseară), Moș Pinocchio le propuse lui Marx și lui Lenin să vină și ei. Marx, în stare de confuzie avansată datorată tribulațiilor sentimentale (în treacăt fie spus: Freddie s-a decis să-și “refacă viața”), a crezut că este concertul lui Gogoscharski și și-a cerut telefonic o mie de scuze nejustificate: ar putea să vină la concert, dar nu vine, pentru că trebuie să-și distragă atenția la cercle français. Tant pis.

Lenin mai întîi a uitat să vină la timp. Tovarășa Leninova l-a sunat pe mobil și l-a întrebat pe unde întîrzie. A venit prompt pe bicicletă, apoi a spus: Numai puțin, că trebuie să-mi fac rugăciunea de seară, nu durează mult. Programul a fost același: Am plecat cu toții cu aceeași întîrziere, am stat la aceeași oră pe aceeași autostradă blocată, drept care am și ajuns la fel de tîrziu. Diferența a fost că ușa era descuiată și am ajuns la aplauzele de început, pierzînd cel mult discursul inaugural.

Concertul a fost un succes. Tovarășa Leninova m-a observat revenind la viață, mișcîndu-mă (inconștient) în ritmul muzicii, și chicotind din loc în loc. De ce chicoteai? m-a întrebat după. În afara poantelor din muzică, chicoteam pentru că pianistul semăna cu grăsanul din Little Britain -- și asta cîntînd Liszt. O fază care nu trebuia ratată în nici un caz.

Surîsul Hiroșimei

Io m-aș duce, zise Tapirul, și parcă am văzut un zîmbet pofticios dincolo de ecranul calculatorului. Păi de ce nu, zise și domnu’ Inginer, mă sui în avion și vin să te văd la Hiroșima. Așa că Moș Pinocchio apăsă pe butonul „send”.

Keep cool, se mai gîndi el, stai mai întîi să se aprobe toată nebunia.

O ciocnire. O madlenă

“fardată, cătărămată, citită și fîță
cu lănțișorul pe țîță…” (Mircea)

Eram cu domnu’ Inginer duminică la sauna din centrul olimpic și aruncam după doi tineri sportivi niște priviri de lupi hămesiți. Deși, dacă stau să mă gîndesc, nu tocmai hămesiți, ba chiar sătui bine, dar care parcă-parcă tot ar mai fi avut loc pentru un pic de ceva.

Dumneaei, supranumită de Jean-Noel Katzenfrau, Femeia-Pisică, era puțin distrată. Numai puțin. Și foarte spontană. Drept care își schimbă brusc direcția și se ciocni cu unul din sportivi.

– Oh vai, vă rog să mă scuzați, îmi parte foarte rău, am auzit-o din colțul unde stăteam întinși și observam.
– Nu zău, am rînjit amîndoi la unison cu o sclipire de canin.

O cunoșteam din vedere, chiar foarte bine. Fardată, sigur, oricînd și oriunde, vara la lac, iarna la saună, nudistă eternă. Cătărămată, fără doar și poate, și cataramele își imprimaseră traiectoriile în piele și straturi adipoase. Citită, uneori, căci avea o voce gravă și răsunătoare, mi-o imaginam citind teatru radiofonic. (Roluri de bărbați, se înțelege.) Fîță, o, și’ncă cum, la nevoie într-un chimono negru fluturînd ca o flacără. Lănțișorul atîrna ca și pielea, numai țîța era suspect de fermă și de rotundă dedesubt, dar aici domnu’ Inginer deja nu mai vroia să știe de nimic. (Iar eu chicoteam mai departe de unul singur în dosul Sodomei și al Gomorei.)

“…a trecut moartea, și a vrut să fie puțin și a noastră” (tot Mircea)

Trei concerte esoterice

Se dedică Tapirului, care a citit „debitează” în loc de „debutează”, întrebîndu-ne de ce nu „rebutează”. Iată un rebut la debut, mai bine aici decît niciodată.

De atunci mă tot gîndesc și mă mir: Mai întîi, joi, un concert de orgă, o orgă fabuloasă și nouă, la Conservatorul din București. Să observăm următoarea scenă: Steffen Schlandt, fiul lui Hans-Eckardt, cîntă, alți doi trag registrele și întorc paginile. Pe stînga, Ursula Philippi, pe dreapta Erich Türk. Brașov, Sibiu, Cluj. Concertul a fost o întîlnire a comunității uitate a sașilor: A organiștilor, a elevilor (Dan Racoveanu și Fernanda Romila, cîntînd la patru mîini, au fost dintre cei mai eminenți) și a prietenilor lor. Toată lumea invitată, doar că nu a știut nimeni. Intrarea de altfel liberă.

Mai apoi, duminică, un concert de orgă cu blockflöte, tot la Conservator. Dan Racoveanu la orgă, Jean-Pierre Meunge la blockflöte, numit și flaut dulce pentru limbile mai neaoșe. Auditoriul: un grup de vreo 50 de francezi aduși cu autocarul. Nu că românii n-ar fi avut acces, dar în Șapte Seri scria: duminica de Florii, ora 10. Concertul a început la ora 19.

În fine, marți, un concert de blockflöte și clavecin, în sala de muzică a castelului Peleș. Jean-Pierre Meunge la blockflöte, fiica lui la violoncel, și Fernanda Romila la clavecin. Auditoriul: același grup de francezi aduși cu autocarul, și Moș Pinocchio.

– Ei dragă, îmi spune Diotima, noi nu avem organiști cu adevărat buni.

Știind că nu are rost să o contrazic pe Diotima în sentințele ei, am spus doar: Hm, știu eu? Dar tot cîntă de vreo șapte sute de ani.

Senzații. Note de examen

Cîndva o să-mi lipsească, poate, senzația asta de dat examene, de scris pe rupte, de căutat într-o parte și alta: sprijin, înțelegere, adevăr. Poate o să-mi lipsească și întrebarea de ce fac toate astea cînd cei trei stau cu ochii pe mine mai puțin decît mi-ar place, decît m-ar face să mă simt sigur pe mine. Bestiile.

Senzația că, deși am luat un examen, tot bîlciul ăsta nu s-a terminat încă. Senzația (iluzorie) că voi da odată, curînd, ultimul examen din viața mea. Haha.

Moș Pinocchio debutează

Articolul trecut se regăsește în The Chronicle. Ceea ce înseamnă că am debutat, nu-i așa? Moș Pinocchio e mîndru.

(Și inutil să mai spunem că Gogoscharski a fost unul din actorii spectacolului în cauză.)

“Începînd de azi te numești Sara”

„...și asta pentru că ești evreică și pe toți evreii trebuie să-i cheme Israel sau Sara, ca să se deosebească de arieni și lumea să-i recunoască.” Sîntem în 1938 în Germania și respectiv în piesa cu numele de mai sus („Ab heute heißt du Sara”) la Teatrul de Stat din Gärtnerplatz, München.



Povestea originală este scrisă de Inge Deutschkorn, care a petrecut anii războiului în Berlin, mereu pe fugă împreună cu mama sa, și este o poveste cunoscută. Spectacolul este făcut sub formă de musical și jucat de trupa de tineret a teatrului. Chiar dacă nu aflăm nimic nou, în afara istoriei binecunoscute și a filmelor de calibrul Listei lui Schindler, faptul că o astfel de piesă se joacă – și se joacă bine – face parte din ritualul memoriei holocaustului, omniprezent în Germania postbelică.

Și totuși există două lucruri noi, care nu țin de scenariul original, anume prima și ultima scenă.

În prima scenă, cortina de ridică și vedem în semiîntuneric mulți oameni care tușesc, sugerînd o cameră de gazare. Apoi se întorc toți spre public, reflectoarele se aprind, se cîntă și se dansează „Springtime for Hitler and Germany, Deutschland is happy and gay”, cîntec preluat din filmul lui Mel Brooks „The Producers”. Germania se pare că a fost într-adevăr „happy and gay” cînd Hitler a ajuns la putere, și entuziaștii trebuie să fi fost tocmai cei care citaseră pînâ atunci un fel de „cum de nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd pîna pe ei”, pe care parcă-parcă îl mai auzim și azi din cînd în cînd.



În ultima scenă, după ce un supraveghetor nazi primește semnătura unui evreu colaboraționist pe ceea ce urma să fie un certificat de disident antifascist, toată lumea în frunte cu el cîntă „Tomorrow belongs to me”, din „Cabaret”. Cum că adică acoliții fostei dictaturi reușesc să se schimbe la față și să se prezinte drept progresiști însetați de dreptate. Un fenomen binecunoscut și mult discutat în Germania, pe care, din nou, parcă-parcă l-am mai văzut undeva.

Iar acest déja-vu nu ne miră, pentru că unul din realizatorii spectacolului se numește Liviu Petcu și provine, ați ghicit, din România.

Scene dintr-o căsătorie, zece. După

„și ai venit la mine în cameră, și după te-ai ascuns sub pianină
și spuneai: sînt o mîzgă și-o năbrîzgă, sînt un mabăr și-un colabăr
pe ce limbă felină?”
(desigur Mircea)

Pe Sebastian îl am în amintire drapat într-un prosop de saună și un tricou marinăresc.

Tricoul l-a avut acum vreo 15 ani la un carnaval cînd, strecurîndu-mă prin înghesuială, i-am șoptit la ureche ce bine arată. M-a privit cu neîncredere nostalgică. Arăta al naibii de bine. Am plecat mai departe cu domnu’ Inginer.

Prosopul l-a avut acum vreo 10 ani, cînd ne-am întîlnit în labirint. Nu vedeam mare lucru, doar ce bine arată, cînd mi-a spus pe nume și am schimbat cîteva cuvinte. Dar acea obscuritate nu era locul potrivit pentru conversații, decît cel mult după. L-am privit cu neîncredere nostalgică și am plecat mai departe, întrebîndu-mă pe unde o fi prietenul lui.

Zilele trecute, la aniversarea lui Lothar, care trebuia neapărat să și-o serbeze într-o joi seară în miez de vară, nț nț, eu și cu paharul meu cu vin alb aburit stăteam pe un scaun lîngă Sebastian. Îl priveam gîndindu-mă la sfîntul erotic omonim. Dincolo de el, doar prietenul lui mi-a întors privirea, întrebător. Ce-i asta? l-am întrebat pe Sebastian arătînd spre o cicatrice lungă de pe genunchiul lui. După o anumită vîrstă, unii oameni încep să povestească despre boli și suferințe cu o pasiune demnă de o cauză mai bună. Sebastian mi-a luat mîna și mi-a așezat-o pe genunchiul lui. Simți? m-a întrebat.

Simțeam ceva ca niște pietre de rîu frecîndu-se unele de altele într-un sac.

Scene dintr-o căsătorie, nouă. Cadouri

Ideea de nuntă cu dar a fost oroarea tinereții mele și am asociat-o cu buda de la 2 Mai, din fundul curții, pe care stăteam ascultînd prin decupajul în formă de inimă cum se strigă darul la microfon undeva în sat și vuiește peste parcela cu porumb și cotețul porcului. La prima nuntă proprie am descoperit aspectul practic, dar asta nu a schimbat mare lucru. Alternativ, în Germania, viitorii soți pot să-și organizeze într-un mare magazin un colț cu tot ce-și doresc, iar musafirii se pot duce acolo și plăti ce cred de cuviință. Sau, varianta mai simplă, musafirii te întreabă ce îți dorești cadou de nuntă, de ziua ta, de Craciun etc.

Noi nu ne-am dorit nimic în mod special. Ceea ce s-a materializat într-o serie de cadouri, din care unele ne-au plăcut mai mult (majoritatea), altele mai puțin mult (unul singur).

Mai puțin mult: O hîrtie de 50 de euro plisată și strînsă sub formă de papion, și băgată într-o felicitare atîrnată de o sticlă cu vin spumos de la Aldi. (Întîmplător tocmai cumpăraserăm una și știam că costă 5 euro.)

Mai mult mult: Eine Kleinigkeit, ceva foarte mic, așa mi-a fost prezentat. Cum că adică uită-te bine, să nu zici că nu e nimic și să le arunci la gunoi: O felicitare în care erau lipite două diamante minuscule. (Moș Pinocchio are ceva dintr-o coțofană, știa Prinzessa ce spune.)

Apoi, muzică: Marx și Freddie ne-au cîntat live trei cîntece de-ale Marlenei Dietrich, așteptate cu sufletul la gură de toți musafirii care știau că Marx e pianist și Freddie cîntăreț de jazz. (Iar Moș Pinocchio, care le-a făcut cunoștință acum un an, a avut satisfacția să îi și pună că cînte pentru prima dată împreună.)

Apoi, David și prietena lui au cîntat suita „La flûte de Pan” de Jules Mouquet, la care mai studiez și în ziua de azi, și vă invit să trageți cu urechea cum ar putea să sune dacă eu aș ști cu adevărat să cînt la flaut și să va simțiți ca și cînd ați fi fost de față.

(Celor doi pseudo-asiați geniali de la bucătărie le-am interzis cu strășnicie să servească ceva în timpul numerelor muzicale.)