Balet

Si acum, ca sa evitam depresiile sezoniere in urma articolului precedent, o alta relicva din pod. Data: februarie 1996, cind Gogoscharski avea aproape cinci ani si Prinzessa opt. Amindoi erau impreuna la balet, chiar daca in grupe diferite. Iata un dialog cit se poate de serios si de stiintific al celor doi:

Prinzessa (inchizitorie): Ia spune, citi baieti aveti voi acolo la balet?
Gogoscharski (retoric): TREI: Monika, Denis si eu.
Prinzessa (persuasiva): Sa stii ca eu nu am auzit pina acuma de vreun baiat pe care sa-l cheme Monika. Crede-ma, chiar daca are parul scurt, tot fata trebuie sa fie. Monika e nume de fata.
Gogoscharski (receptiv): Atunci avem doi: Denis si eu.

8 1/2

Nu stiu exact ce mi-a venit. Sa fi fost domnu’ Inginer, intelegind ca lucrurile sunt asa cum sunt si ca e foarte bine ca sunt asa. Sa fi fost Blue Bear cu depresiile lui. Cert e ca am revazut “8 1/2”.

Am incercat sa il revad cu domnu’ Inginer impreuna. Stiam, incercarea este sortita din start esecului: Data trecuta adormise dupa primele trei minute. Alte date trecute, Colombina la fel. De data asta a rezistat la prima jumatate a filmului, a plecat sa se culce, s-a intors spunind ca nu mai poate sa doarma, in cele din urma a adormit linga mine. Tot a fost un progres.

De dimineata am cautat mailurile mele despre “8 1/2”, de pe vremea cind il revedeam aproape in fiecare zi – erau anii depresiei. Surpriza? Ironie? Am gasit altceva: Eram indragostit de J. (Si asta ma chinuia.) Povestea de atunci ar fi putut sa fie ca povestea de aici.

Si iata, inaugurez un nou sertar al blogului: Din podul cu vechituri.

Tue Jul 23 14:00:19 1996
To: Anonim
From: Pinocchio
Subject: Re: Ce sens

>> Pacat, totusi, ca nu ma iei in serios. Unui singur om pe lumea asta i-am
>> spus adevarul, si nici ala nu mai ia in serios. La naiba.
>cine ti`a spus ca nu te iau in serios?

Tu:
>Subject: Inca nu pot crede ca vorbesti serios.

>credeam ca ai plecat uebrigens.

N-am plecat. Sau am plecat pina la urma.

Aseara am primit un telefon ca dintr-o reclama la bomboane cu menta: Nicht fragen, probieren. Si *splash* galeata cu apa in cap. Paul Ionescu de la Koeln. (Bof?) Aha, aha, suna ca la Vladulica. Prietenii nostri comuni. Etc, etc. Debitul de mici prostioare si bancuri inofensive a fost atit de mare, incit m-a binedispus. Colombina tocmai era depresiva - da rau! - ca s-a certat cu Brigitte. Pe urma n-a dormit toata noaptea.

Colombina o sa trebuiasca sa stea si sa astepte sa ii treaca lui Brigitte. Eu o sa trebuiasca sa stau si sa astept si ii treaca Colombinei. Si tot eu o sa stau sa astept sa imi treaca si mie, ce altceva? (Dupa care o sa astept sa apara urmatorul, ce altceva, m?)

Si ce frumos ar fi putut sa fie totul... Spunea si Colombina aseara. Spunea si Fellini in 8 1/2. Guido aparind cu umerii plini de zapada si bratele pline de pachete. Ele, cele multe, intimpinindu-l. Toate actritele, toate amantele, toate amintirile, Saraghina, mama (tinara), Luiza, sotia lui, Carmela, prietena Luizei. Ei, Guido, esti multumit, acum ai haremul pe care ti l-ai dorit. Luiza imbracata ca orice gospodina ocupata si calma. Uite-o pe cea noua, spune Luiza, m-am gindit ca o sa-ti faca placere, mi-am amintit de povestile tale despre dansatoarele din Hawaii. Multumesc Luiza, dragut din partea ta. Apoi toate il iau, il dezbraca si il duc la baie. Apoi Luiza: repede, pregatiti pudra, Saraghina, unde esti? Aici, aici.

Dar apoi vine revolta: una dintre ele, pe care Guido intre timp o uitase, imbracata ca dansatoarele de cabaret, decoltata, cu multe pene si diamante false. Trebuia sa plece la etajul de sus, unde stau femeile batrine, asa era regula si ea nu vroia. Cine mai are sinii atit de tari ca mine? Si un popou atit de rotund? Cine? Guido, nu le lasa! Guido: Asa e regula, asa e regula, asa e regula. Drept ultima dorinta, numarul de dans: incearca sa mai danseze, dar perlele si diamantele false se desprind din costum si cad. Revolta, nebunie, pene care zboara, dansatoarea tinara din Hawaii atirnata de o fringhie ca Jane si Tarzan, sare de pe scara in mijlocul incaierarii...

Totul se linisteste. Una din ele, imbracata in stewardessa si cu accent nordic: Draga Jacqueline, colectivul nostru iti doreste toate cele bune pentru etajul de sus. Se sta la masa, toata lumea e trista. Luiza: uite ce-ati facut, vedeti? Acum are mustrari de constiinta. Asta vroiati? Si acum duceti-va la culcare, eu trebuie sa string masa, sa spal vasele, sa spal rufele, sa frec pe jos, sa pregatesc micul dejun pentru miine, sint atitea de facut si la inceput am suferit, dar acum nu mai sufar, inteleg ca toate astea trebuie facute, si e bine.

Luiza, Luiza cea satula de minciuni, Luiza cea resemnata. Mai este scena de la inceput, visul lui in care apar parintii: Tata, ce fel de loc e asta? Ei fiule, la inceput nici eu nu am inteles foarte bine, si nu mi-a placut, tavanul era atit de jos, dar acum m-am obisnuit. Si Guido ii da mina si il ajuta sa coboare in groapa. Mama cu o figura indurerata: Guido. Am facut tot ce am putut. Ciao, Guido. Si il saruta pe obraz. Pe urma Guido se apleaca si o saruta pe gura, lung. Pe urma nu mai era mama, ci Luiza. Ii spune repede, si rece: Ce s-a intimplat. Guido. Ce e, nu ma mai recunosti, sint Luiza, sotia ta.

De ce oare sint rolurile astea doua atit de asemanatoare: mama si sotia. Si de fapt care este locul si rolul atitor figuri in viata unui om? Saraghina dansind rumba pe malul marii. J. privindu-ma cu ochii albastri, micsorati pentru o secunda, ca si cind ar fi zimbit numai si numai pentru mine. Nu stiu ce sens au, dar sint, si asta e bine. Poate ca e bine. (Cine stie?)



* * *

Wed Jul 24 09:45:19 1996
To: Anonim
From: Pinocchio
Subject: Roluri

[...]

>> De ce oare sint rolurile astea doua atit de asemanatoare: mama si sotia. Si
>> de fapt care este locul si rolul atitor figuri in viata unui om? Saraghina
>> dansind rumba pe malul marii. J. privindu-ma cu ochii albastri,
>> micsorati pentru o secunda, ca si cind ar fi zimbit numai si numai pentru
>> mine. Nu stiu ce sens au, dar sint, si asta e bine. Poate ca e bine. (Cine
>> stie?)

Dupa vechile noastre obiceiuri, imi retrimiti ce am scris, sa vad inca o data. (Multumesc.) Si in timp ce recitesc (a cita oara?) *exact* asta, J. vine linga mine, formeaza un numar la telefonul de pe coltul mesei, inchide, pleaca. Simt ca ma sufoc.



* * *

Wed Jul 24 12:34:31 1996
To: Anonim
From: Pinocchio
Subject: Un inceput ca o lovitura de traznet

Tocmai stateam ca de obicei la masa, F., J. si eu, noi trei. “Trebuie sa fie un inceput ca o lovitura de traznet, asa ceva nu arunci asa de usor peste bord.” Entuziasm, planuri, entuziasm, hotelul din Montreux, entuziasm, rudele din Venezuela, entuziasm, entuziasm, entuziasm...

Deci: J. ne-a anuntat ca se insoara.

Stiu, ai dreptate, dar.

* * *

Mon Jun 23 17:40:43 1997 (Adica un an mai tirziu.)
To: Anonim
From: Pinocchio
Subject: Re: balauri

>cum mai stai cu planu' la omorit balauri?!

foarte bine. mai am in mod special unu mare, grasan si cu multe capete, care sint eu insumi.

>> - dann eben nicht. schliesslich ist es *dein* traum.
>Scheisslich, ist es NICHT mein traum.
>REALITY.SYS corrupted. Reboot Universe? Y/N/Q

cura mea de realitate reala, pentru ca realitatea virtuala nu. se cauta un amant pentru solutionarea crizei de identitate. o sa rizi, dar am vorbit si cu colombina despre asta. l-am gasit, dar e la 500 km. ma simt ca dupa al treilea razboi mondial. (De domnu’ Inginer era vorba. Aveam sa ne intilnim prima data peste vreo trei saptamini.)

j. m-a intrebat astazi ce'i cu mine. cred ca am stat vreo ora la el in birou, am fumat 4 marlboro medium si i-am spus totul. pina si despre vremea cind am fost indragostit de el. (stia.) si el a trecut prin asta. (nu, nu a fost indragostit de mine, ar fi fost prea ieftin.) depresiuni, criza de identitate sexuala, terapie. in plus, el a incercat si nu i-a placut pina la urma. acum pregatirile de nunta, la montreux.

care e diferenta intre o revolutie personala si un al treilea razboi mondial? dar intre realitatea virtuala si realitatea reala?

(schliesslich ist es mein trauma.)

Casnicia lui J. a durat vreo zece ani. Am ajuns intr-o buna zi, impreuna cu colegii mei, dintre care J. nu mai facea parte, la o conferinta cu un mare cercetator care stiam ca era socrul lui. Nu stiu exact ce i-a venit, a trebuit sa spuna in public ca fiica lui s-a despartit de J.

O noapte

Ceva m-a trezit, domnu’ Inginer misuna prin pat. Respira, se intorcea pe partea cealalta, fosnea. S-a dus la baie. M-am dus si eu, m-am uitat la ceas: Doua si jumatate. M-am culcat la loc. Ofta, misuna, fosnea. Am ridicat capul si m-am uitat la el. Ei? Am facut o greseala, zice. Mi-a explicat, i-am raspuns, asta e. Acuma dormim. Ofta, misuna, fosnea.

Partea cea mai grea si mai neplacuta a situatiei este amintirea si posibilitatea ca istoria sa se repete: Am trecut prin aceeasi poveste, si prin altele asemanatoare, cu Colombina. Ma ura pentru ca puteam sa dorm cind ea avea motive sa nu poata. Eu insa vroiam sa dorm, pentru ca altfel a doua zi nu eram bun de nimic la servici. Totul se termina in procese de constiinta: Eram egoist pentru ca dormeam; eram the bad guy.

Si acum?

Ma pregateam sa imi iau plapuma si perna si sa emigrez in sufragerie. Mi-a luat-o inainte. Ne-am trezit la 6, am luat impreuna micul dejun in liniste si am plecat amondoi la bazin. A fost bine.

Sinceritate

Nu e treaba mea sa asist la examene orale, dar daca e musai, cu placere.

Profesorul era binevoitor. Ca de obicei.

Candidatul era constient de propria valoare. Care, intre noi fie vorba, era modesta. Valoarea, candidatul nu. Explica, cu voce rasunatoare de bariton si stind picior peste picior, nenumarate pompierisme. Avea o lista de lucrari liber aleasa si impresionanta, din care citise (uneori) rezumatele. Exceptie, ca deh, obrazul subtire cu cheltuiala se tine, articolul scris de profesorul examinator: In afara rezumatului, citise de aici (tot uneori) prima si ultima pagina. Nu avea pretentii nici de originalitate, nici de excelenta, facea ceea ce avea de facut, adica dadea examen. Si, din aceasta pragmatica perspectiva, dispretuia orice ii statea in cale. Adica in primul rind intrebarile profesorului care se refereau la ceea ce nu stia. Si tare multe intrebari se refereau la ceea ce nu stia. Parol.

Profesorul era binevoitor. Ca de obicei.

In forul meu interior am incadrat candidatul in categoria “managerul secolului XXI”. Cum laude.

Examenul dura o ora, conform regulamentului. Bunavointa profesorului s-a transformat treptat in flatulenta. Flatulenta s-a manifestat, tot treptat, olfactiv. Fara sonor, dar inconfundabil: Era sincer.

Ca sa-mi reprim hohotele de ris, m-am concentrat asupra unei pete din tavan cu un diametru aproximativ de o jumatate de milimetru.

Despre casatorie

Capitala Burdihanului

Visam deunazi ca urma sa nasc. Aveam o burta imensa. Discutasem cu medicul, totul mergea conform planului, eram la termen si tot ce mai aveam de facut era sa astept. Drept care imi faceam ordine prin biblioteca.

Apoi m-am trezit, m-am imbracat, am luat micul dejun, am plecat la birou si atunci: Mi-am adus aminte. Cu o zi inainte avuseseram mari pregatiri pentru o vizita simandicoasa de la Minister, si unul din colegii mei, mic si dulce, foarte inteligent si cam nervos (ale tineretii valuri, deh) facea prezentari dupa prezentari, cu proiectii, powerpointuri, diagrame, joc de scena, cite si mai cite, ore in sir. Iar eu ma tot uitam la el si ma gindeam: Dom’le, ce burta sa putut sa faca.

Teoria scaunului

Insusi Gheorghe Lazar lustruise acele banci cu onorabilul sau posterior, sustineau gurile rele, ceea ce era un mod ironic de a spune ca Stefan cel Mare locuise pe soseaua omonima din Bucuresti. Oricare ar fi fost adevarul, mobilierul in cauza se compunea in principal din doua scanduri late de cite 10 cm, lungi de 30-35 cm, fixate la distanta de 2 cm una de alta pe doua sine de metal rabatabile.

Izvoarele istorice nu ne dau amanunte despre posteriorul domnului Lazar. Al meu insa era mai degraba modest: Ajuns deja la 184 cm inaltime si cu o greutate de cel mult 64 kg, nu interpuneam intre oasele sacrale inferioare si bancile liceului decit un strat de piele, solicitat astfel la maximum. Stratul textil adiacent, cu grosimea lui dependenta de anotimp, nu imbunatatea cu nimic confortul situatiei.

Cu atit mai mare mi-a fost usurarea cind, la laboratorul de tehnologia materialelor (foarte la moda in acele timpuri), punctualitatea mea a fost rasplatita cu un somptuos scaun model Bonanza, unicul din dotare. Probabil ca, stind pe el, ar fi trebuit sa ma simt ca un cowboy in vestul salbatic si sa lupt pentru tinara mea existenta revolutionara cu toate mijloacele si metodele mintii, inimii si literaturii tehnice: prelucrarea prin ambutisare si extrudare, stantarea la diverse temperaturi si banalele dar omniprezentele prelucrari prin aschiere. Eu insa am preferat o dulce toropeala.

(Patru ani mai tirziu, la un curs pe aceeasi tema si la fel de putin legat de specialitatile noastre oficial declarate, avea sa ia nastere distihul nemuritor: “Eutectoid scârbos,/ Vin’ la pieptul meu paros!”)

Nu mai tin minte daca am luat 6 sau 7, nota distona in orice caz flagrant cu notele mele de elev silitor. Cel mai rau a fost cind tovarasa inspectoare de la Minister care ne era, prin gratia soartei, profesoara in timpul liber, a clatinat in directia mea un deget grasut impodobit cu o unghie amintind de paleta multicolora de aluminiu eloxat, adusa de la tirgurile internationale de specialitate: Stiu ca poti mai mult.

La ora urmatoare m-am asezat pe un scaun normal. Contactul cu spiritualitatea centenara a edificiului in care ne aflam a fost restabilit, materialele tratate cu atentia corespunzatoare, iar rusinea mea spalata cu un sir indestulator de note de 10. Invatamintele trase le-am transpus atunci – inspirat si de epistolele Olgutei Deleanu – intr-o teorie a scaunului:

Un scaun tare si incomod va pastra spiritul proaspat si treaz. Reciproc, un scaun comod va duce la delasare. In concluzie, disconfortul sezutului este conditia sine qua non a performantei spirituale.

Peste ani aveam sa regasesc mereu aceeasi corelatie in cele mai diverse forme si contexte. Cea mai noua aplicatie a ei am gasit-o in esecul profesional al domnului Inginer: Tehnologiile pe care trebuia sa le aplice profesional au fost atenuate de fotoliul caldut al domiciliului conjugal, ca sa nu mai vorbim de stratul adipos progresiv, care intrerupe contactul dintre oasele ischiene si realitatile dure de fiecare zi.

Bila mea vrajita de cristal imi spune ca ceva se va schimba.

Dezlegare la pește

"Nu am fost niciodata in Japonia pentru ca nu-mi place pestele. Acolo, in Africa, se maninca incredibil de mult peste." Ei, si cine a spus asta?

In primul rind va multumesc pentru participare, a fost palpitant sa urmaresc voturile. In total au fost 24. Sa o luam in ordine inversa:

Pe ultimul loc, cu un singur vot, Mariah Carey. Dreptatea a fost repusa in drepturi, pentru ca e nevinovata. Am regretat mintea de pe urma: Pentru alternativa a patra trebuia s-o propun pe Pamela Anderson. Prea tirziu.

Pe penultimul loc, cu doua voturi, Britney Spears. Pai ce sa zic: Ei nu-i place pestele, heh. De la alte comentarii ma abtin, blogul meu fiind corect politic. O supraestimam?

Pe locul al doilea, cu trei voturi, Scissor Sisters. Ascultind cum cinta, recunosc ca si eu le-as fi atribuit paternitatea citatului (sau maternitatea, sau, din motive de incertitudine, admindoua). Interesant a fost ca abia pe la mijlocul saptaminii au trecut inaintea lui Britney Spears.

Conduce detasat, si asta de la bun inceput, Paris Hilton cu 18 voturi. Probabil ca si eu as fi fost de aceeasi parere daca n-as fi stiut. Bravoooooo!!!

(Hihihihi...)

Ce este un blog? Despre Madame Bovary c’est moi

Personaje s-au inventat si se inventeaza din totdeauna: Stim asta cel tirziu de la papagalul postmodern al lui Flaubert. Unele din ele, in sensul cel mai strict al reflexivului, s-au inventat singure si haladuie prin diverse spatii in cautarea unui autor. Cum ar zice Vlad, citeva din astea au ajuns si pe masa mea de scris si mi-au facut propuneri indecente. Nu toate m-au convins.

Cum ne convinge un personaj inventat? Desigur ca domnul Serban ar putea sa ne explice in modul cel mai convingator si mai erudit cu putinta. Dar vai, domnul Serban ne-a parasit pentru totdeauna, iar dialogul cu dumnealui este pur simbolic.

Eu cred ca un personaj inventat ne convinge cel mai bine atunci cind toate micile detalii care il descriu se potrivesc unele cu altele. Agatha Christie a fost neintrecuta in asa ceva. Coerenta interna ar fi, deci, criteriul decisiv. Bonus: Cind coerenta se extinde asupra altor contexte sau personaje, devine externa adica, este maxima. Sa ne gindim la Hercule Poirot, bunaoara, mai salient decit toti criminalii Agathei la un loc.

* * *

Pina aici nimic nou. Dar intre timp a aparut Internetul. Personaje se inventeaza in continuare – cine nu crede nu are decit sa intre in chat, blogosfera sau in lumile virtuale. Dupa primele incercari nereusite de devirtualizare, le privim mai critic. Si intr-adevar, coerenta devine o masura a credibilitatii. Cind intr-un profil se “invrajbesc de moarte numele cu prenumele, virsta cu sexul, anotimpul cu steaua”, atunci a-hahaha, te-am prins Bibicule! si raminem in crivatul de pink floyd sa ne bem cu orbire cafeaua. Cind amanuntele insa se potrivesc unele cu altele, aventura incepe sa capete un parfum real, si atunci...

Dar mai exista o dimensiune a credibilitatii, altfel Internetul n-ar aduce nimic nou: Interactivitatea. Ca sa vorbesti cu un personaj de telenovela trebuie sa fii pensionara, singura si cu nepoti in afara accesibilitatii imediate. La concursurile TV, moderatorul este mai apropiat prin simpla posibilitate ca am putea da un telefon si ajunge sa stam noi insine pe scaunul din fata lui, incercind sa-i raspundem la intrebari. Si, ca sa vezi, in Internet, un asemenea personaj chiar poate sa stea de vorba cu noi, sa ne impartaseasca ceva din intelepciunea lui, charisma lui sa se reverse putin si asupra noastra, adica Iluminarea postmoderna.

Devine prin asta personajul mai real? Desigur ca nu. Un utilizator al lui gayromeo.com ramine virtual chiar daca are poze in profil, chiar daca exista alti cinci, zece sau o suta de alti utilizatori care il cunosc, zice-se, fata in fata, chiar daca se poate comunica cu el. Iar daca se va devirtualiza, atunci va deveni alt personaj. Crescind coerenta si interactivitatea, personajul devine doar mai salient, nicidecum mai real.

* * *

Ce poate fi deci mai chic pentru un jurnalist in secolul XXI decit sa isi largeasca spectrul de salienta si credibilitate trecind de la interactivitatea lenevoasa a publicatiei tiparite la tzopaiala guraliva a Internetului? Din acest punct de vedere, Alex Leo Serban este up-to-date, si deci cu un pas inaintea boborului jurnalistic. Punct ochit, punct lovit: Domnul Serban este un artefact cultural.

Ramine sa ne intrebam care este mesajul pe care il poarta.

Desert

– Nu, m-a contrazis Giuseppe categoric. La desert iei tiramisu de portocale.

M-am conformat, cunoscind foarte bine valoarea (si vehementa) recomandarilor. Daca as fi insistat sa inchei meniul cu tris desert, mi-ar fi facut reprosuri amare: Treaba ta, comanzi ce vrei, clientul nostru stapinul nostru, dar sa nu zici ca nu ti-am spus.

Meniul fiind consumat, a venit sa se informeze daca ne-a placut.

– Aveti un bucatar nou? am intrebat la unison cu domnu’ Inginer, intuind o oarecare diferenta calitativa.

Giuseppe ne-a raspuns cu ceea ce as numi atitudini lombarde, prin analogie cu cele anglo-saxone. S-a aplecat brusc inainte, ca lovit de un acces intempestiv de ris, sau de o crampa la stomac, s-a rasucit de pe o parte pe alta, incit ne-am intrebat daca urmeaza sa se prabuseasca pe podeaua de gresie, ca sa dispara in cele din urma in pas de vals pe usa bucatariei. Trei secunde mai tirziu reaparut cu o mina serioasa:

– O jumatate de an a facut numai timpenii si unchiu’meu l-a dat afara.

– Pe fereastra? se interesa domnu’ Inginer.

– Nu, raspunse Giuseppe la fel de serios. N-ar fi avut loc.

– Eu mi-am inchipuit mai degraba ca i-a facut vint pe scari in jos, am spus eu.

– Da, confirma Giuseppe stringind farfuriile goale de desert, l-a dat de-a rostogolul.

Acestea fiind spuse, ne-am urcat in masina si am plecat acasa. Dupa primele trei colturi pe strazile cartierului, dumneaei a oftat si s-a oprit. Domnu’ Inginer se mai gindeste si la ora asta cind sa cheme ADACul.

Ce s-a întîmplat cu capelmaistrul domului din München

As vrea sa fie o poveste inventata, dar nu este.

Karl-Ludwig N. (ramin si eu la forma prescurtata, la fel ca in presa, desi l-am cunoscut chiar bine) era un muzician excelent. A infiintat scoala de canto a domului, unde au fost si Prinzessa si Gogoscharski timp de mai multi ani, s-a luptat pentru muzica mai multa si mai buna la dom, a compus muzica bisericeasca, a refacut si acordat clopotele domului si a avut o gramada de merite cu adevarat mari, pentru care a si primit in ianuarie 2008 medalia nationala de merit din partea presedintelui Germaniei.

Partea care, recunosc, m-a distrat pe mine intotdeauna, a fost ca nu am vazut niciodata un om cu o forma atit de apropiata de sfera. Si asta pe la vreo 40 de ani, hm.

Prin august 2008, calculatorul lui de servici a devenit lenes, drept care domnul N. l-a predat intru reparatie firmei care se ocupa de calculatoarele bisericii catolice (banuiesc ca era una singura pentru toate bisericile catolice din zona). Respectiva firma a gasit acolo poze porno colectionate din Internet si, conform intelegerii cu biserica, l-a trimis imediat Procuraturii, care sa cerceteze daca personajele fotografiate aveau virsta legala. Procuratura a cercetat, n-a gasit nimic ilegal, si totusi, dupa clarificarea situatiei s-au intimplat doua lucruri in acelasi timp: capelmaistrul a fost instiintat ce s-a intimplat (pina in acel moment, el continua cu naivitate sa descarce pornografie din Internet, ceea ce, la statura lui, ne putem foarte bine inchipui ca era singura manifestare sexuala) si concediat. Ca sa fie tacimul complet, alte doua luni mai tirziu, adica alaltaieri, biserica catolica a instiintat si presa. Ieri de dimineata, cind am iesit de la metrou, m-a izbit un titlu mare de scandal, dupa care am citit povestea, in termeni ceva mai decenti, intr-un ziar mai serios.

Domnul N., acum in virsta de 56 de ani, si-a pierdut postul, si probabil ca este el insusi pierdut pentru tot restul vietii lui, singura lui vina din punct de vedere legal fiind ca si-a folosit calculatorul de servici in scopuri private. Problema reala este de fapt ca lucra pentru biserica catolica, si anume intr-o pozitie foarte expusa.

De aici incolo as acuza numai presa de lipsa de scrupule. Dar: Problema inca si mai mare este imaginea bisericii catolice, regulat si puternic scuturata de scandaluri din zona pedofiliei. Putem banui ca mazilirea capelmaistrului a fost o incercare disperata de a salva aceasta imagine. Daca asa stau lucrurile, atunci biserica catolica este inca mai lipsita de scrupule decit presa de bulevard.

PS Tot din presa cunoastem cazuri de preoti catolici care au violat zeci de copii timp de ani de zile si care nu numai ca nu au fost dati afara din biserica, dar au fost si mutati in posturi in care au avut in continuare de a face cu copii. Dar ce’are a face, noi sutem papa.

Citatul zilei

Nu am fost niciodata in Japonia pentru ca nu-mi place pestele. Acolo, in Africa, se maninca incredibil de mult peste.

Pentru restabilirea corectidudinii politice, pusa in pericol de postul precedent: Cine a spus asta? Raspundeti in dreapta sus!

Bărbații și tehnica

Urmatorul dialog a avut loc in primele zile ale anului, la “Morizz”, in timpul cinei cu doi prieteni vechi ai domnului inginer, aflati in vizita. Personajele:

Peter, 54 de ani, director de circumscriptie financiara, gay, constitutie fina, ciclist si fumator inveterat. In afara de o relatie nefericita avuta cu 20 de ani in urma, nu i se cunosc (din povestite) decit relatiile virtual amoroase cu Jeff Stryker.

Sven, 33 de ani, angajat in asistenta sociala, gay, 1,95 m, umeri lati, trasaturi puternice, carne din belsug, o matahala dulce. Intilniri amoroase in fiecare seara, primele aranjate prin Internet, urmatoarele la Deutsche Eiche.

Domnu’ Inginer, eu, chelneri.

[Cortina]

Domnu’ Inginer [amabil]: Deci miine mergem prin magazine sa cumparam...?

Peter [tactic]: Sa ma sfatuiesti ce televizor sa-mi iau.

Eu [interesat]: Ti s-a stricat televizorul? S-a decolorat imaginea? Stii, a mai avut cineva o problema din asta, si era din cauza fumatului: Stratul de nicotina de pe ecran era atit de gros, ca nu se mai vedeau decit niste umbre.

Peter [preocupat]: Nuu, nu. Tremura imaginea tot timpul. Bate ca o inima.

Eu [analitic]: Inseamna ca vreunul din vecinii tai are un stimulator cardiac defect.

Peter [nesigur]: Hm, nu stiu cine ar putea sa aiba stimulator cardiac in vecini... [Dupa o vreme, catre domnu’ Inginer:] Dar stii, problema este ca toate televizoarele de la magazin sunt prea mari si nu-mi intra in raft.

Sven [inventiv]: Si daca iti cumperi un raft mai mare?

Peter [morocanos]: Eh. Cum o sa-mi cumpar un raft mai mare. Imi cumpar un televizor mai mic.

Eu [pe ton de diversiune]: Mai fumezi?

Peter [firesc]: De ce sa nu mai fumez?

Sven [la fel de firesc]: I-am facut cadou si un sistem de alarma.

Eu [ingrozit]: Impotriva spargatorilor?

Peter [la obiect]: Impotriva fumului.

Domnu’ Inginer [la fel de ingrozit]: Asa de mult fumezi acuma?

Peter [calm]: Nu, asa de des uit pizza in cuptor.

Domnu’ Inginer [inca ingrijorat]: Si cine il monteaza?

Sven [indiferent]: L-a montat singur, ca nu-i mare lucru. [Pe ton de mamitza, mam’ mare si tanti Mitza:] Dar a uitat sa-i puna bateriile.

Eu [insistent]: Aha, si atunci s-a stricat televizorul?

Sven [compasiv si patetic]: Nici nu stii ce rau e sa ti se afume toata casa! Uite eu, de exemplu. Am uitat orezul cu lapte pe foc si mi-am adus aminte abia cind mi-a venit mirosul: Prin doua usi inchise, inchipuie-ti numai ce mizerie! A trebuit sa spal toate animalele de pluș!

Eu [de sub masa]: ...

Mica țiganiadă

Nu intelegeam nimic. Era aproape ora 8, luni de dimineata in metroul arhiplin, si in asemenea conditii nu se vorbeste. Daca vorbeste cineva, poti fi sigur ca vorbeste intr-o limba straina. Nimeni nu intelege nimic, toti privesc ca treziti din somn la o ora imposibila de un zgomot inacceptabil.

Nu am inteles nimic in afara de cuvintul “Ausländerbehörde”. Sa explicam: die Behörde este un, ca sa spun asa, organ de stat. Un birou, un oficiu, o autoritate la care te duci si ceri ceva. Ce poti sa ceri? Sa vedem mai departe: der Ausländer este strainul, cu toata familia lui de cuvinte: das Land tara, das Ausland strainatatea, der Ausländer, cum spuneam, strainul. Germana este o limba atit de practica.

Ausländerul, deci, se poate duce la o Berhörde (cursul de fata fiind pentru avansati, vorbim aici româna pentru cetateni binationali) si cere ceva. In acest caz, acea Behörde este o Ausländerbehörde. Daca cumva nu este, atunci Ausländerul este trimis la alta adresa – la pensii, de exemplu.

Cu un gest reflex, am intors capul spre persoana care pronuntase acel cuvint. Memoria mea il pastra inca din stadiul quasiembrionar, in care eram si eu un Ausländer de luni dimineata, inca netrezit, intr-un metrou intirziat si arhiplin, mergind nu se stie prea bine in care directie. Am reactionat aproape din instinct de conservare.

Era o femeie de vreo 40-50 de ani, bruneta, cu parul vopsit in rosu. Nu, nu era o turcoaica. Nu intelesesem limba si nici un cuvint din ea, dar intonatia o aveam intr-un strat de memorie inca si mai profund: Era o tiganca. Vorbea cu o alta femeie, pe care n-am vazut-o prea bine, apoi s-a despartit de ea si a coborit. Inainte sa coboare, fața i s-a destins si i-a zimbit celeilalte cu caldura si prietenie. Era o față ingrijita, frumoasa la virsta pe care o avea.

Mi-am dat seama ca a fost pentru prima data cind am vazut un tigan zimbind asa.

Trei tablouri mici

Ajungem la ora potrivita ca sa gasim locuri bune, in eventualitatea ca sala s-ar umple. O tinara flautista exerseaza inainte de concert cu pianul. Eu ascult cu gura cascata, domnu’ Inginer se serveste cu cafea. Flautista termina si se aseaza in sala. O vad din spate: Are doua cozi blonde impletite. Isi tine flautul vertical pe un picior, sprijinit de umar, cu embouchura la timpla, virful ii ajunge undeva deasupra capului. Doua pianiste cinta la patru miini.

Cinci minute mai tirziu, la garderoba, flautista are un covrig imens in mina si se joaca de-a prinselea cu pianistele. Scrie in program: Flautista are opt ani, pianistele cite sapte.

* * *

Fundalul scenei este padurea vazuta prin fatada de sticla, ca altarul dintr-o biserica de Alvar Aalto. Pe scena, un pianist ceva mai in virsta si foarte serios (13 ani) cinta un preludiu de Bach. A nins, cerul e albastru, soarele straluceste, brazii fosnesc. Prin mijlocul peisajului trece Gogoscharski grabit, in virful picioarelor, cu viola sub brat, capul bagat intre umeri, gulerul ridicat peste obraz si rizind cu gura pina la urechi spre pianista de linga el.

* * *

Raphael Paratore: Asa un nume, ma gindesc, este predestinat succesului. Cinta incruntat, aplecat asupra violoncelului, in pauzele ritmice isi da la o parte parul de pe frunte. In timp ce aplaud, ma intorc spre Gogoscharski si ii spun: A cintat tare bine. Imi raspunde: Ce, n-ai stiut? Rafi e cel mai bun.

Prăvălia închisă, advocatul în conced

Chestia a pierdut orice masura si odata cu asta si humorul. O consemnez totusi pe scurt, de dragul continuitatii.

In timp ce cintam la flaut, azi adica, zece ianuarie doua mii noua, vine scrisoarea de la apropitar si apropitareasa (via avocatul nostru), in care zice cam asa:

Stimabililor, la scrisoarea dumneavoastra din 22 decembrie ajunsa la noi pe 23 decembrie...

...si in care scria avocatul nostru cum ca pomii pentru care dumnealor vor una mie opt sute de euro despagubire sunt bine mersi si pot fi inspectati oricind de oricine vrea sa ii vada, alternativ in poze. Drept care ii poftea sa returneze cei una mie opt sute de euro opriti din cautiunea apartamentului, si asta pina la 8 ianuarie. De nu vor pofti, se spune mai departe, vor fi dati in judecata fara alt avertisment. Si aici urmeaza o fraza superba in jargon juridic german: Nu va veti plinge de cheltuielile de judecata pe care le veti avea de platit. Adica fara justificari si fara fite: Nu va veti plinge, punct.

...nu putem inca sa raspundem pentru ca avocatul nostru este in concediu de hodină de la Craciun incoace, si nu se va intoarce mai devreme de jumatatea lui ianuarie. Abia atunci ne putem consulta cu el. Ne vom stradui insa pina la sfirsitul acestei luni sa luam pozitie si sa v-o comunicam.

Ah bon, cum ar zice Zaza.

Pina la sfirsitul acestei luni Mama Soselei Stefan cel Mare nu va mai fi nevoie sa-si comunice pozitia avocatului nostru, ci judecatorului.

Trei cântece scoțiene

De data asta nu va mai pun sa ghiciti: Interpretul sunt eu. La Hauskonzert, trei cintece scotiene pe care le iubesc foarte tare, inregistrate azi de dimineata.

Ce este un blog? Pericoloso sporgersi

Intrebarea mea despre artefacte culturale in bloguri a ramas deocamdata fara raspuns. Ne mai gindim, mai vorbim, chestiunea ramine deschisa.

In discutiile precedente de pe blogul meu, ca si de pe altele vecine si prietene, Alex Leo Serban a facut adesea aluzii la “pericolul blog”, alaturindu-l de cele mai multe ori unor judecati de valoare negative pe marginea bloggingului, bloggerilor si a comunitatilor de bloggeri. Daca l-am inteles bine, dumnealui vede bloggingul ca pe o forma de semidoctism si se simte obligat sa il combata. Vizavi de aceasta atitudine, nedumerirea noastra a fost mare. Incercind sa inteleg si stind de vorba cu unii si cu altii, am reusit sa imi formez o imagine pe care o voi explica aici.

Sa incepem cu un mic exemplu fictiv:

Sa zicem ca Vlad informeaza Mahalaua despre confortul (secret) al liniei 32: Scaune incalzite, cele din primele rinduri tapitate si extralate, stewardesse in fuste multicolore care impart bauturi, gustari si marfuri scutite de taxe, basca program cultural gratis. Buuuun. Dar acum sa mai zicem ca Primaria a privatizat discret linia 32, care nu mai apartine RATBului, ci unei firme de transporturi si imobile urbane mai mult sau mai putin anonime cu sediul in USA, in spatele careia gurile rele vor descoperi Tapirul si Elful Calator. Gurile rele vor fi de data asta informate ireprosabil, si nu atit dintr-o intrinseca si insatiabila sete de cunoastere si adevar, cit din bunul motiv ca domniile lor, gurile, vor fi actionarele sau cel putin sustinatoarele unei firme concurente, avind in proprietatea ei tramvaiul 8, la fel de discret privatizat si dotat cu displayuri video rulind non-stop ultimele filme de love and romance produse la Hollywood.

Acu’i acu’: Gurile rele vor promova calatoriile cu tramvaiul 8 prin articole nu fundamental diferite de cele din Dulcea Mahala, dar publicate in presa clasica. Incotro va da buzna Mahalaua, are n-are treaba, sa se plimbe cu tramvaiul cit e ziulica de lunga? Si unde vor prefera unii mahalagii sa-si cumpere casa, de la care agenti imobiliari? Vor migra spre Soseaua Alexandriei sau spre Calea Rahovei? Vor prefera manelele lui Anton Pann sau romantzele hollywoodiene? Daca mediul de comunicare ziar are darul sa influenteze publicul in mai mare masura decit mediul de comunicare blog, atunci Calea Rahovei va fi pe cale sa devina noul Broadway al Europei. Daca blogul are impactul mai puternic, atunci Soseaua Alexandriei va fi cea care profita de explozia cultural-financiara, iar zgiriie-norii de pe latura ei de nord-vest, construiti de Tapir, si vilele de lux de pe latura ei de sud-est, construite de Elf (ambele avindu-l obligatoriu pe Vlad ca locatar de onoare), ii vor inscrie pe proprietarii lor in Who is Who la capitolul Cei mai Bogati Zece Proprietari de Imobile din Lume.

Ce exemplu absurd, nu-i asa? Intotdeauna m-am dat in vint dupa exemple absurde si umor englezesc. Revenind insa la seriozitatea cuvenita, sa ne aducem aminte de functia comunitara a blogului: Aici se face schimb de opinii, se vehiculeaza informatii, cunostinte si pareri despre viata, se negociaza si definesc valori. Chiar daca judecatile de valoare ale bloggerilor sunt mai degraba implicite, spre deosebire de judecatile de valoare explicite din presa clasica, ele exista si se propaga. Lasind la o parte influentele si interesele materiale adiacente, sa ne punem intrebarea urmatoare:

Sunt judecatile de valoare dintr-o comunitate de bloggeri corecte? Izvorasc ele dintr-o cunoastere aprofundata a subiectului discutat si pe un fond moral adecvat?

Mai intii, intrebarea se reduce la fenomenul sinergiei, respectiv la intrebarea daca o grupa are mai multe, mai putine sau tot atitea cunostinte cit membrii ei luati la un loc. Depinde: Depinde de gradul in care grupa si-a format in fond comun de cunostinte (care apare cu timpul si in anumite conditii) si de structurile de comunicare si interactiune stabilite in grupa. Totul este posibil, de la verdictele comune obiectiv gresite si cu consecinte catastrofale (istoria secolului XX este bogata in asemenea exemple) pina la, in cazurile fericite, procesele de cunoastere cele mai profunde si mai inovative. Nu vom putea da aici un raspuns clar, cert este ca potentialul exista, atit in varianta pozitiva cit si in cea negativa. In ce masura acest potential se manifesta concret, trebuie cercetat de la caz la caz.

Apoi, sa punem aceeasi intrebare in termeni relativisti: Pot fi judecatile de valoare ale unei comunitati de bloggeri la fel de bune, mai bune sau mai proaste (din punctul de vedere al corectitudinii si moralei) decit ale unui colectiv de redactie al unui ziar oficial? Depinde de doua categorii de factori: (1) de cunostintele individuale insumate ale persoanelor implicate si (2) de factorii sinergetici numiti mai sus.

(1) Vorbind despre cunostintele indivizilor si grupelor care participa la discutie, atunci cind un ziar oficial isi permite sa-si dea cu parerea intr-o chestiune, se presupune ca reuneste in colectivul de redactie persoane avizate in chestiunea respectiva. Acolo unde nu exista competenta necesara, se presupune ca redactia consulta expertii corespunzatori, apoi ca intelege punctul de vedere al acelor experti, ca poate sa il aplice in contextul dat si ca prezinta rezultatul aplicarii fidel si pe intelesul cititorilor. O comunitate de bloggeri poate la fel de bine sa includa experti, sa discute aceeasi chestiune competent si sa formuleze un raspuns pe intelesul si cu acordul tuturor participantilor. Daca toate astea se intimpla in practica – nu stim. In orice caz, nu automat. Unele ziare, ca si unele bloguri, pot beneficia de increderea publicului care le-a citit mai multa vreme. Increderea nu este totusi o garantie a calitatii. Important este de stiut cine sunt expertii consultati si care este gradul lor de expertiza reala. Ziarele sunt mai transparente decit blogurile in aceasta privinta: Expertii sunt intotdeauna la vedere pentru ca “dau bine”. Blogurile sunt, cu putine exceptii (si lasind la o parte blogurile profesionale, despre care nu vorbim aici), anonime.

(2) Discutind factorii sinergetici, trebuie sa tinem seama de diferenta dintre cadrul institutionalizat-ierarhic al redactiilor de ziar si, de cealalta parte, de caracterul spontan si egalitar al comunitatilor de bloggeri. Fondul comun de cunostinte va exista in egala masura si intr-un caz si in celalalt, daca participantii au o istorie comuna suficient de indelungata. Structurile comunicative vor fi insa puternic autoritare intr-un colectiv de redactie, drept care participantii vor tinde spre decizii polarizate si pareri preconcepute mai degraba decit comunitatea de bloggeri. (Cauza este fenomenul groupthink, cu atit mai puternic cu cit grupul este mai coeziv, cu cit are o parere mai buna despre el insusi si o conducere mai autoritara.) De asemenea, datorita constringerilor institutionale, un colectiv de redactie va avea o inertie mai mare, adica va dura mai mult pina cind isi va forma o pozitie colectiva intr-un domeniu nou. Iar pina la formarea pozitiei colective, cu toate avantajele ei, aceasta va fi probabil inlocuita de pozitia unui membru cu autoritate.

In concluzie, atit in ziare cit si in bloguri putem gasi informatii de calitate si valoare, cu greutate si influenta. Pornind de la premisa unei informari initiale corespunzatoare si a unui fond moral adecvat, un colectiv de bloggeri va tinde spre o prelucrare mai obiectiva, iar un colectiv redactional de ziar spre o prelucrare eventual polarizata a informatiei.

In cele din urma este de datoria cititorului sa judece cine are dreptate. Ziarul va orbi cititorul cu imaginea si autoritatea lui, blogul cu flexibilitatea si accesibilitatea cel putin aparenta. Intrebarea esentiala este ce face cititorul cu ceea ce a citit – asta depinde de educatia si cultura generala a fiecaruia. A reduce problema culturii generale la comparatia dintre mediile de comunicare ziar si blog ar fi la fel de riscant ca si cind ne-am apleca pe fereastra deschisa a trenului in viteza.