Pavana

Profesorul distrat

– Ce interesant, v-au vopsit stația în roșu, i-am spus Colombinei ajuns în sfîrșit la ea.
Colombina, specialistă în culori, amplasamente, decorațiuni, m-a privit întrebătoare.
– Daa, mi-am continuat romanțul, e foarte drăguț, numai că acuma nu mai pot să vin direct, trebuie să mai iau și autobuzul ca să ajung la voi. Au mai și mutat-o pe deasupra.
De stația de metrou era vorba. Colombina se abținu generoasă de la alte întrebări.
– Binevoiește domnu’ Doctor să se împută în bucătărie de la mirosul de clătite? mă întrebă.
– Domnu’ Doctor binevoiește.

Isac și Petică: O simpatie a domnului Inginer

“dar s-a sfîrșit, s-a sfîrșit, de-acuma cu care amant
te mai împleticești pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău platinat
…
vreau să-ți mai spun că aseară s-a prăbușit de singurătate romarta copiilor”

Sînt ani de cînd l-am cunoscut pe Robert, și povestea n-a fost nici un secret: o fostă simpatie de-a domnului Inginer. Neîmpărtășită: i-a devenit un bun și vechi prieten. Robert era un copil, nici măcar mare. Un zîmbet veșnic ștrengăresc, povestind mereu cu gura plină, un bărbat lîngă care nu te-ai fi plictisit. Gurile rele (ale lui Moș Pinocchio) adăugau: tot așa cum nu te-ai fi plictistit într-o boemă stundețească. Dar (spuneau aceleși guri) te saturi de ea cînd îi trece vremea.

Orice sac își găsește peticul mai devreme sau mai tîrziu. Aflăm de la Dirk din Leipzig care aflase de la Klaus din Köln care știa de la Robin de la Londra care… eh, care vorbise la telefon cu Robert însuși, că își găsise, în sfîrșit un partener și se mutaseră împreună la Frankfurt. Ștrengăria lui Robert își avea și ea perechea în depresiile noului prieten.

Cîțiva ani mai tîrziu, nu știm exact cîți, mai exact ieri, aflăm din alte telefoane pe trasee încă mai complicate, că prietenul depresiv s-a sinucis. Cîteva zile n-au știut unde e. Ca într-un cîntec și’un banc de gust îndoielnic, l-au găsit trei-patru zile mai tîrziu, baricadat în pivniță, cu o scrisoare de adio: Făcuse un test de HIV și era pozitiv. Gurile rele: Nu atît frica de SIDA, cît conștiința, cît căutările inutile fără sfîrșit și, la fundul sacului, nemulțumirea de sine și de ceilalți.

– Nouă nu ni se întîmplă așa ceva, nu? Mă întreabă, tot la telefon, domnul Inginer rugător.

Infernul și ceilalți

Se zice că și sexul contează, nu că, doar el contează, așa se duce pe apa sâmbetei bunul simț, respectul, încrederea... ce să mai zic de iubire, aia e aproape inexistentă în cazul majorității dintre voi.. nu?

Oricine greșește, însă nu în repetate rînduri.. asta e deja răutate…

Răutate, da: Recunosc cu supușenie, am găsit asta într-un moment de răutate diacritică. Stîlcirea limbii și a gîndirii merită, îi spuneam Diacriticei, reintroducerea bătăii cu linia la palmă, statul în genunchi pe coji de nucă și alte metode ale pedagogiei tradiționale rupte din rai. Am pornit la vînătoare de perle pe gayromeo. N-a trebuit să caut mult, am găsit una, și i-am dat titlul “Din puța gîndirii”, pentru că începea cu “gayii ăștia care gîndesc cu penisul”. Diacritica a chicotit și m-a refuzat, iar eu i-am dat dreptate: asta e o afacere internă, care trebuie să rămînă între noi, orice altceva aduce a homofobie.

Cîte profile cu texte din astea am văzut pe gayromeo? Nenumărate. Hai să uităm pentru un moment greșelile de gramatică și chestiunile de gust: Cum stăm cu stima și respectul față de ceilalți? Evident, prost. Lipsesc, din perspectiva acestor anunțuri, toate calitățile umane prin excelență. Și asta în repetate rînduri: perseverare diabolicum. Dar atenție: asta în cazul majorității dintre “voi”, nu? Nu dintre “noi”. Infernul sînt întotdeauna ceilalți.

Apoi: “oricine greșește”, adică “și eu”. Dincolo de acest “sînteți cu toții niște neisprăviți”, se întrezărește undeva, în umbră, un “…și nici eu nu sînt mai breaz”. Cum stăm cu stima și respectul față de noi înșine? Evident, la fel de prost.

Dragii moșului, să vă dau și eu o adîncime din asta de spirit: Ceilați se vor purta întotdeauna așa cum îi considerăm noi, măcar uite’așa, din încăpățînare. Dacă îi considerăm nesimțiți, ne vor trata cu nesimțire. Dacă îi considerăm lipsiți de respect, își vor bate joc de noi. Dacă îi considerăm lipsiți de încredere, ne vor demonstra că au și motive. Dar ce s-ar întîmpla dacă am întoarce lucrurile pe dos? Să îi tratăm cu încredere, să le acordăm încrederea că vor avea încredere, că știu să respecte, că au bun simț, în ciuda tuturor greutăților. Eu unul aș fi tare curios să văd ce se întîmplă. Voi nu?

Paparazzi

De aici, cu mulțumiri.



Dar:

Fără nume

„În adîncul sufletului nostru suntem ferm convinși că ar trebui să trăim veșnic. Resimțim condiția noastră de ființe trecătoare și de muritori ca pe un lucru care ni s-a impus cu forța...”, citează Hiacint.

Ieri a murit BM.

Moș Pinocchio pe Insula Femeilor

“Uită-te la fețele prietenilor din tinerețe și ai să vezi cît ai îmbătrînit”, scria pe pereți în stația de metrou, și citatul trebuie să fi fost din Heinrich Böll.

Nick își lăsase barbă și arăta din cale afară de bătrîn și de serios. Martin trecuse printr-un burnout și se vedea. Jean-Noel avea și mai puțin păr ca de obicei, și era mai rotund la față și mai burghez. Semăna din ce în ce mai mult cu prietenul lui, îi adoptase pînă și accentul, care, în combinație cu accentul francez, îl făcea să fie din ce în ce mai greu de înțeles.

Numai insula rămăsese aceeași. Cît despre Moș Pinocchio și domnu’ Inginer, ei s-ar fi crezut neschimbați dacă Moș Pinocchio nu ar fi scos din dulap cu o zi înainte două albume pline de praf și nu le-ar fi răsfoit cu capul pe umărul domnului Inginer.

Marcel

"Iar domnul de Charlus, căruia societatea în care trăise îi pusese la îndemînă, în acest moment critic, felurite pilde, alte arabescuri de amabilitate și, în sfîrșit, maxime că în anumite cazuri, cînd e vorba de niște simpli burghezi, trebuie să știi să scoți la iveală și să te servești de grațiile cele mai rare și pe care de obicei le păstrezi în rezervă, se îndreptă spre doamna Verdurin fîțîindu-se, cu prefăcută dulcegărie și cu aceeași amploare cu care o fustă i-ar fi lărgit și stingherit legănarea, cu un aer atît de măgulit și atît de onorat încît ai fi spus că a fi prezentat în salonul ei ar fi cea mai mare favoare. Fața lui în parte aplecată, în care mulțumirea se lua la întrecere cu buna-cuviință, se cuta cu mici zbîrcituri de afabilitate. Ai fi crezut că înaintează doamna de Marsantes, atît de mult ieșea la iveală femeia pe care o eroare a firii o pusese în trupul domnului de Charlus."

O dezbatere și o discuție despre căsătoria homo

După un articol din “The Economist”, Blegoo a inițiat o discuție. Puțin aici, puțin acolo, dar cel mai bine pe pinKpong. Citiți, deci.

Prinzessa refuză. Două scenarii

Refuză categoric, și asta nu pentru că ar fi mofturoasă. Johnny English știe. Ar putea fi așa, un telefon între bărbați, cînd ea nu e acasă:

– Mbuuună, Johnny, ce mai faci?
– I’m alright.
– Ce e, băiețel sau fetiță?
– Băiețel.
– Mbraaavo, să fie cu noroc.

Sau așa:

– Mbuuună, Johnny, ce mai faci?
– I’m alright.
– Ce e, băiețel sau fetiță?
– Fetiță.
– Mbraaavo, să fie cu noroc.

(Doctorița a scris pe un bilet ce e, i l-a dat lui, au plecat, el a citit într-un colț, și după aia a tot chicotit în barbă preț de o jumătate de zi. Dar nici el nu vrea să spună nimic. Se conformă, heh.)

Wannabegay: Un articol...

...din România Liberă: Aici.
Asta și apropo de discuția inițiată (și abandonată?) de Blegoo.
Și da, promit să nu las de izbeliște proiectul pinKpong.

The Sound of Music

La început nu s-a știut prea bine cine a făcut-o, așa că l-am bănuit pe domnu’ Inginer și am tratat obiectul cu suverană ignoranță. Ca în orice cuplu-model, a venit însă și ziua în care a trebuit să stăm de vorbă serios despre asta, și atunci m-am rușinat profund pentru bănuiala nedreaptă. Făptașul fusese, ca și în alte cazuri, Marx. Lăsase insidios DVDul lîngă televizor (asta dacă nu-l uitase pur și simplu, după cine știe ce excese celebrate în doi cu Freddie pe covorul persan din sufragerie, în timp ce noi cutreieram dealurile Năsăudului), și efectul nu s-a lăsat prea mult așteptat. Numa n-aș putea să spun de ce mi-a sunat în minte tot timpul un dialog pe care l-aș traduce cam așa:

Dame Edna: Carevasăzică locuiești în Elveția, bravo, bravo, frumos.
Roger Moore: …
Dame Edna: Și ai precis o mulțime de vecini celebri?
Roger Moore: …
Dame Edna: Pe cine, de exemplu?
Roger Moore: Ăăăăă… Julie Andrews…
Dame Edna [trumfătoare]: Aha, Julie Andrews. Care țopăie diminețile pe dealuri și declanșează avalanșe cu cîntecele ei kitsch din “Sunetul muzicii”.

Recunosc totuși că am vărsat lacrimi de înduioșare în fața televizorului, numitul covor persan nu s-a uscat nici pînă acum. Și mai recunosc, cu mîna pe inimă, că am fost aproape invidios pe rochia de mireasă a Mariei.

Ce faci cînd nu-ți găsești ochelarii normali

Normali, zic, pentru că am și unii de distanță cu care mă uit la televizor (cînd am ce vedea) sau dacă vine metroul. Nu-i găseam, zic, pentru că aseară am făcut inhalație la bucătărie și i-am lăsat acolo pe masă în loc să-i pun cumsecade la capul patului.

– Nu ți-ar sta rău cu o burqa, constată domnu’ Inginer pe ton de compliment cum mă plimbam prin casă cu prosopul în cap.

Ce faci, zic, e foarte simplu: Îți pui pe nas ochelarii de distanță, că ăia știi că sînt pe canapeaua din fața televizorului (dacă nu cumva au rămas în stația de metrou) și cu ei poți să pornești în căutare fără să orbecăi din gard în gard.

M-am boșorogit de tot, asta e. (Prinzessa numește genul ăsta de văicăreală male flue.)

Și un alt gen de discurs, nu foarte diferit

Asta apropo de Fuck you, tovarăși. În rest, găleți cu ceai pectoral, grămezi de șervețele folosite și calculatorul ăsta de care parcă aș fi lipit. Și scriu, și scriu, și scriu…

– Și ce e rău în asta? m-a întrebat David aseară.
– În principiu nimic, am răspuns, dar omul ar trebui să mai aibă o viață și în afara lucrului.

Dorul de Ceaușescu

Am dat peste un posting și nu, n-am să pun aici nici un link. Nu-l căutați în blogroll, că nu mai e.

Mai întîi am văzut clipul (cu regret, n-am reușit să copiez adresa, nu știu de ce), am rîs și m-am gîndit ce s-ar bucura Diacritica: Era celebrul discurs al lui Ceaușescu despre “cînd o face plopu’ pere și răchita micșunele”, la care Elena rîde în hohote și îl privește admirativ, scenă de gen. Apoi am citit comentariile de blog, și nu mi-a mai venit să rîd: Ce președinte bun a fost, 68% din popor zice că a fost cel mai bun președinte român al tuturor timpurilor, uite ce lucruri bune vorbea și făcea, cînd mă uit la politicienii de azi, vai de lume. Pînă aici, am mai auzit. De aici încolo: Sînt gay și știu ce soartă aș fi avut pe vremea comunismului, și totuși. (Da capo.)

Mă băiete:

1. După cum scrii, trebuie să ai 20-25 de ani: Ce ai văzut cu ochii tăi din ce a făcut Ceaușescu?

2. Ce ai făcut tu, cu mintea și cu mîna ta, ca România să aibă o politică mai bună?

3. Dacă tot ții un blog, și daca tot vorbești de “agramatismele” unui Mircea Geoană, ce părere ai despre agramatismele tale?

Victoria socialismului asupra poporului constă în spălarea creierelor, desființarea elitei intelectuale și înlocuirea ei cu activiști. Asta s-a făcut sistematic și cu intenție, bazele teoretice se găsesc în operele lui Lenin, exemple practice a dat Stalin grămadă. Procesul ăsta a durat în România cel puțin 40 de ani, operația inversă nu va funcționa în nici un caz mai repede. Distrugînd elita intelectuală s-a distrus automat și cultura politică democratică; România a avut-o pînă în anii ’40. Ăsta a fost de fapt scopul principal al spălării de creiere, și nici cultura politică nu se reface mai repede. Acum, în lipsă de altceva mai bun, stăm cu mîinile’n sîn, ne văităm și plîngem după vremurile lui Ceaușescu, în loc să facem ceva concret.

Alte păreri?

Madlenă obscenă. Germana fără profesor

Azi de dimineață puțănind prin bucătărie ca să mă trezesc, putzen = a curăța, și făcîndu-mi printre picături cafeaua turcească la ibric, mi-am adus aminte de următoarea scenă.

Să fi avut Prinzessa vreo 14-15 ani. Ea și una din prietenele ei au fost nu știu unde, și eu le-am însoțit. Eram de fapt un fel de damă de companie, un fel de Maggie Smith pedantă (a se vedea minutul 1:56 mai jos) care are grijă să fie respectate cu cea mai mare strictețe toate regulile decenței și bunului gust victorian. Adevărații însoțitori erau doi cocoșei de vreo 16-17 ani. Cel mai curajos dintre ei îi făcea curte prietenei (peste cîteva zile avea să-i dea papucii prin SMS cu explicația că stă ca o scîndură în pat), celălalt venise și el în speranța că poate pică ceva.

Cocoșelul 1: Știți ce iese dacă pui viagra în mașina de făcut cafea?
Toți: ?...
Cocoșelul 1: Kaffee-Latte.
Toți: Haaaaaha.

Explicația, care desigur că va nimici orice urmă de humor: Kaffee-Latte, respectiv caffè latte este cafeaua italienească cu lapte. Die Latte, în germană, este scîndura sau stinghia. Sau, în alt context, erecția, omniprezență matinală ca și cafeaua cu sau fără lapte.

Dar altceva vroiam să spun de fapt. Partea cea mai amuzantă, pe care n-am uitat-o deși trebuie să fi trecut aproape zece ani de atunci, era privirea pe care mi-a aruncat-o Cocoșelul. Îngrijorată, pentru că, din audiență, eram singurul apărător adult al bunelor moravuri, și aș fi putut să protestez (ca în minutul 4:56 de mai jos). Și totuși aruncată la sfîrșit, în momentul hăhăielii generale. Desigur cu o minusculă mustrare de conștiință.

Am rîs și eu.

Omul primitiv: Five o’clock tea tous les jeudis

Mai întîi fu o modă, aceea de a-și traduce numele în greacă. Sîntem în Renaștere. Nume banale, ca Neumann deveniră Neander: Omul nou, adică.

Unul din acești oameni noi fu Joachim Neander, 1650-1680, pastor reformat. În 1674, el deveni rectorul școlii de latină a comunității reformate din Düsseldorf și își făcu un obicei din plimbările pe valea rîului Düssel. Așa cum Brahms avea să compună “trei opere” la Tutzing, pe malul lui Starnberger See, și un quartet la Güllen, orășelul bătrînei doamne Zachanassian, Joachim Neander avea să se reculeagă acolo într-un peisaj feeric și să compună cîntece bisericești. Grota lui preferată avea să se numească Neandershöhle, și de pe la jumătatea secolului XIX întreaga vîlcea avea să se numească Neandertal. Inutil să mai spun, tot acolo și atunci (mai exact în 1856) aveau să fie descoperite oasele omului de Neandertal.

Prin decembrie 2010, Liviu Mihaiu avea să scrie un articol pe o temă oarecare, ale cărui lemnozități lingvistice aveau să fie diacriticate aici. Iar eu aveam să mă întreb, dacă tot vorbim de ortografie, de ce (sau dacă și cînd) se scrie în română “neanderthalian” cu th. Pentru că, se vede mai sus, Neandertal se scrie cu t, fără h. În germană, acel h a dispărut la reforma ortografică din 1901; doar muzeul și gara se mai scriu Neanderthal. (Gara din motive neelucidate, probabil germano-birocratice.)

În alte limbi moderne, Homo Neanderthalensis se scrie cînd cu th, cînd cu t. Francezii îl numesc din capul locului “neandértalien”, spaniolii “hombre de Neandertal”, grecii “άνθρωπος του Νεάντερταλ” (haha, deci cu τ, nu cu θ), turcii “Neandertal adamı”, rușii “Неандерталец” etc., etc. Oarecum echivoc, hominidul se numește “Neanderthal [man]” la englezi, cu mențiunea “in modern orthography Neandertal” și viceversa: “uomo di Neandertal o, nei testi meno recenti, uomo di Neanderthal” la italieni. O soluție radicală, admirabilă dacă stăm să ne gîndim bine, o găsim în limba maghiară: “neandervölgyi ember”.

Echivocul ortografic îl regăsim și în română, aici găsim “neanderthalian” in Wikipedia și “neandertalian” in DEX. Tot așa cum Moș Pinocchio se dă în vînt după interpretările baroce fidele epocii, Diacritica optează și ea pentru ortografia pleistocenă. Hominidul în cauză, adică, își scria numele cu th, că doar nu era să și-l scrie după ortografia modernă. Aferim.

Epilog

Deasupra ghișeului gol apăru punctual inscripția BOARDING, și toți pasagerii avionului de München se așezară la coadă cu disciplină românească. Și stătură tot așa, aiurea’n tramvai, preț de vreo trei sferturi de oră, pînă cînd sosi avionul întîrziat, apoi încă vreun sfert de oră, pînă cînd apăru autobuzul să ne ducă la el, trei metri mai încolo. Avînd timpul necesar meditației și calmat insistent de domnu’ Inginer, mi-am pregătit replica și am servit-o sec:

– Măcar din politețe față de pasageri puteați să spuneți ceva.

Recunosc că mă așteptam la un răspuns pe măsură de otrăvit. Nici la check-in duduia nu excelase în amabilitate. De data asta mi-a adresat un zîmbet uimit și fermecător:

– Bine, dar n-am știut nici noi.

Sigur că da, nici noi n-am știut că toate tabelele electronice de pe aeroport anunță îmbarcarea într-un avion care nu era acolo. Dar mai ales nu știam (și nici nu ne interesa) că pasagerii stau o oră la coadă la nimic.

În virtutea obișnuinței, m-am simtit ușurat să pun piciorul pe pămînt german, fie el și sub formă de mochetă într-un Dash 8. Mi-am comandat o bere cu un pahar cu apă, apoi un suc de roșii cu un pahar cu apă, și am adormit. M-a trezit domnu’ Inginer să-mi arate Alpii. Am ajuns acasă, mașina a oftat, acumulatorul se golise, Lenin ne-a dat curent să pornim, în drum spre supermarketul din colț am făcut un ocol de vreo 30 de kilometri pe autostradă să încărcam bateria, am înjurat birjărește BMWurile cu prioritate încorporată, bine ați venit, bine ați revenit în cotidian.

Cum să nu fii patriot

Observînd eu ce dulcică e fata în ie care ne servește la masă, Maria mă completă cu un banc:

El: Ce sîni frumoși ai.
Ea: Zîși di țîți?

Și de altfel cum să nu fii patriot, cînd vizitezi Muzeul Muzelor de Bistrița și vezi ce poze frumoase a făcut Dimitrie Gusti în secolul XVII și afli că cheia cetății (cu milesim 1897) nu are numai valoare simbolică: ea și descuie poarta, sigur că da.

Un dialog în pat, dis-de-dimineață, sau De ce îl iubesc eu pe domnu' Inginer

Domnu’ Inginer: Cînd a mai fost Cârcotelul la noi?
Moș Pinocchio: Atunci și atunci.
Domnu’ Inginer: Și atunci era iarna și am fost să ne plimbăm la Osterseen, nu?
Moș Pinocchio: …
Domnu’ Inginer: Și n-am știut dacă putem să urcăm dealul cu mașina să ieșim din parcare.
Moș Pinocchio: Ei, și am putut?
Domnu’ Inginer: Nu. Sîntem și acuma acolo. Și trebuie să roadem țurțuri de ghiață.
Moș Pinocchio: Ach.

Cântarea cântarelor, 3

Porcul fu tăiat, masa fu bogată. Pe la mijlocul mesei, Maria apăru din bucătărie și făcu un comunicat de maximă importanță:

– Tocmai m-a sunat veterinarul și mi-a dat rezultatul analizelor: Porcul e sănătos. Trichineloza a fost doar într-o formă ușoară.

M-am oprit din mestecat, ușor meditativ.

– Avea doar o anexită, continuă unul din musafiri. I-a fost frig. Era scroafă, nu?
– Și un adenom de prostată, continuă următorul.
– Un rinichi lipsă.

Diagnosticul făcu ocolul mesei și ajunse din nou la gazdă:

– Sigur că da, și o piatră la rinichi.
– Aha, la rinichiul lipsă, am spus răsuflînd ușurat. Acolo unde ar fi trebuit să fie rinichiul lipsă.
– Hai noroc, zise Maria.

Cântarea cântarelor, 2

Nu recomand să ne dezlănțuim în ceva gen “Perinița”… unde io mă pup cu alș, ori Mulliganoglu îi pune basmaua tapirului… nu!
(Blegoo’n Mahala)

Și uite că s-a’ntîmplat: Domnu’ Inginer dansă Perinița de revelion cu românii ca brajii la orizontală ca să fie mai mult lați decît înalți. Am rămas în vîrful scaunului meu, îndesîndu-mi cît mai adînc bucățile de șervețel în urechi pentru că muzica nu, nu era Perinița. Și privind cu teamă la hora bărbaților încălziți de palincă.

Teama s-a transformat în panică după miezul nopții, cînd tot poporul ieșise afară la șampanie (unii la Moët et Chandon) și tocmai ne întrebam dacă e cazul să ne pupăm acolo. Anume, unul din partenerii de periniță tocmai se pupa din greu cu altul, după care emise în direcția noastră explicația:

– I’m not gay, he’s my friend.

Atunci am plecat la culcare.

– Ce bine s’o distrat domnu’ Inginer azi noapte, mi-a spus la micul dejun chelnerița cu care pînă atunci nu schimbasem nici o vorbă, nici măcar o singură vorbuliță. Păcat că dumneavoastră ați plecat așa devreme. Abia după aia s’o distrat domnu’ Inginer cel mai bine.

Porcoșenii

Dimineața o’nceput bine: Fata în casă m-a scos din bibliotecă cu “am servit ochiurile, domnu’ Inginer nu vine?”, drept care am dat buzna în cameră și am zis:

– Ouăle sînt pe masă. Hai.

Șocat, domnu’ Inginer se puse prompt în mișcare. Numa bine ca să vedem cortegiul mărșăluind prin fața marchizei de sticlă: Porcul cu gîtul tăiat pe roabă, cele două ajutoare după el, și la urmă gazda noastră cu cuțitul însîngerat în mînă.

În ton cu evenimentele, unul din căței ne-a lăsat pe prag un șoricel mort. Nicoleta se bucură ardelenește:

– Am să mănînc șorici.

(Cum povesteam aseară în Mahala și m-o cenzurat wordpressu’; Nicoleta are cinci ani și o păpușă blondă pe care o piaptănă. Și zice cu toată candoarea: Aici îi împletesc o codiță, și în rest îi ajunge părul pîn’ la cur.)

Cântarea cântarelor

N-aș fi crezut să ajung a mai fi vreodată la un revelion cu manele. Dar iată, s-o’ntîmplat. Și stăteam, uite’așa, la masă, deportați de Maria care plecase la Cluj, și mă tot uitam la cei de vizavi: Toți bărbați ca brazii, mai mult lați decît înalți, proaspăt tunși la zero și în costume de duminică asortate la culoarea BMWului din fața intrării. Ah și să nu uităm: sprîncenele ajustate de sărbătoare. (Lanțurile de aur s-au văzut abia a doua zi, cînd au renunțat la costum.)

Ornamentul, ca să fac puțină teorie (personală) a muzicii, care în noaptea aceea (ca și în următoarele) a fost cam tare, este o gamă schițată în fugă, în sus și în jos, între două note principale, care definesc melodia. Acuma o gamă: poate să fie majoră, minoră (naturală, armonică sau melodică) sau poate să fie modală. Tonalitățile majore și minore sînt temperate și caracteristice pentru cultura europeană de preferință vestică. Modurile sînt cu atît mai “altfel” cu cît mergem mai spre Orient. Modurile trădează adevărata obîrșie, atunci cînd sînt folosite spontan, în trecere, de exemplu într-un ornament. La Sîngeorz m-aș fi așteptat, poate că am dreptate, poate că n-am, la game temperate. Așa a și fost în mare, doar ornamentele (chestie de improvizație, pe care ori o ai în degete, ori n-o ai) au fost altfel. Cu totul altfel.

Altfel, domnu’ Inginer a propus ca scaunele de la mese să fie așezate pe cîntare. Asta pomenind vizita dinaintea revelionului. Am uitat, vai, să vă spun de ce a strîmbat din nas duduița X țocăind pe stilete prin camerele Mariei: Din dotare lipseau cîntarele.

Sîntem salvați!

…de la ceva “mai rău ca moartea”, un revelion cu manele la Sîngeorz (urmează raport), în timp ce Maria la Cluj, vai și deportați. Convalescență. Pentru reîmprospătare, revigorare și readucere aminte, o tură pe deal, fără (dar aproape cu) cîte un ciobănesc de turul pantalonilor. Noroc că ciobanul, ca într-un banc vechi, tocmai își pierduse oile și cîinii nu aveau ce apăra momentan. Bomboana pe tort: măceșe pe vîrful dealului, îndulcite și înmuiate de ger. La întoarcere, gazdele nefiind încă acasă, o tură indiscretă prin pivnița cu vin. Și o sticlă la care am recomandat cererea aprobării proprietarului. Fata în casă l-a sunat “pe mobil” și răspunsul a fost, ardelenește: No, dacă ăsta le-a plăcut… (Sauvignon Blanc 2004, Africa de Sud. Și da, sîntem încă din nou la Năsăud. Rimează, nu? Păstrăvii sînt în cuptor, mujdeiul pe drum.)

Later edit: Vinul a avut un minunat gust de murături. Mea maxima culpa. Pe românește: Așa-mi trebuie.