Moș Pinocchio nu face sport

..., astă seară fiind închis la gym. La ușă scria ceva cu cifrele 30, 3, 31 și iarăși 3, plus niște cuneiforme. Cum nu se poate mai potrivit, Moș Pinocchio avînd o vagă răceală de la crivăț și aer condiționat, complicată cu o acută lipsă de chef sportiv. Facem în schimb mujdei de usturoi la pulpa de pui prăjită – din ăla de te trăznește, dar mai ales de-i trăznește pe ceilalți.

Altfel, azi am fost luat pe sus și dus. La masa de prînz, într-un restaurant tradițional japonez. O parte din mîncare s-a servit într-un fel de sufertaș ca un scrin portabil de lemn cu trei sertare negre încuiate cu o țeapă de lemn roșu. Înăuntru era un fel de sushi, care demonstrează că running sushi de la München nu are nici în clin, nici în mînecă cu Japonia. Tare aș vrea să mai merg acolo, la restaurant zic, dar mă întreb foarte tare cum să comand, restaurantul nefiind din categoria celor care își pun meniul de plastic la ușă ca să-l fotografieze analfabeții. Niscaiva idei?

Obscenități muzicale. Un premiu pentru o explicație

Ce rușine! Ce rușine!

Veneam seara acasă în doru’ lelii. O vecină tocmai se urca în lift – ah, am timp, mă uit în cutia de scrisori, la la la... Cutia de scrisori era goală; privind apoi spre lift, am constatat că vecina mă aștepta ținînd ușa deschisă. Arigato gozaimas, plecăciuni, etc. Și vai, ce rușine, gîndindu-mă că eu în locul ei aș fi apăsat pe buton și dus aș fi fost, să ia liftul următor dacă n-are chef să se grăbească. Eh, de’ale românilor și de’ale nemților.

În altă ordine de idei, Tapire, uite asta-i mîncarea de plastic, fotografiată original de Moș Pinocchio. Și da, Cora dragă, și eu urăsc plasticul, mai ales dacă trebuie să-l mănînc.

Santana

Moș Pinocchio mîndru de el

Pînă acum, Moș Pinocchio a evitat să meargă la masa de prînz fără Banana: Cum să comande el ce vrea să mănînce, cînd nu vorbește japoneză? Și, în fiecare zi lipsă a Bananei (e plecată în Europa), s-a dus la autoservire și și-a cumpărat sushi în cutie de plastic, că acolo nu trebuie să zici nimic. Nu trebuie decît să plătești. Bleah.

Astăzi a găsit soluția. Priviți imaginea de mai jos.



Moș Pinocchio fotografiază meniul de la intrare (japonezilor le plac meniurile cu poză), pe urmă intră la cantină și îi arată lu’ tanti poza de pe telefonul mobil. Tanti privește cu interes, zice ceva drăguț în japoneză (tot ce spun japonezii e foarte drăguț), și aduce mîncarea. Simplu, nu?

Pagini din opera bufă italiană

Dear Author,

due to the internal production process the deadline to submit Final Camera-Ready Manuscript and Copyright Form has been postponed to April 23, 2012.

The above deadline is strict. No further extension.

Best regards
Carlo Giordano

Muaaaaaahaaaaahaaaaaa, haaaaahahahahaha…

Inefabilul casnic japonez. Ceva se va întîmpla pe 7 aprilie. Dar ce?

Cumpărături. Altă listă madelină

De la stînga la dreapta și de sus în jos:

Stafide și alune, de combinat.
Lamîi, banane și mandarine. Sau portocale?
Ulei de soia (recunoscut după ilustrația etichetei), roșii în suc propriu (de neconfundat).
Pîine mai puțin albă (trei felii, suspecte de a fi colorate cu caramel).
Muguri de soia cu și fără combinație, de prăjit în tigaie (wok n-am).
Ulei de masline (homeopatic), negroamaro de Salento (mai bun decît mă așteptam aici).
Lapte și iaurt (să sperăm).
Morcovi.
Căpșuni (miroseau de la o poștă).
Zarzavat de supă coreană (strange!).
Porumb mini pentru supă, musli, ciocolată.
Sushi să nu mor de foame pînă termin de gătit. Bame.
Carne de vacă în felii subțiri, aripi de pui decojite.
Un fel de spanac, ceapă verde.
Piper verde (între timp nu mai sînt așa de sigur, dar e genial).
Șuncă pentru micul dejun.
Și da, eternele, multicolore pungi de gunoi speciale și indispensabile.

În total: 6389 de yeni, bașca vinul 936. Himmelherrgott.

Suprarealisme de pe platforma albastră

Îl cheamă Bübchen, adică Băiețel: 20 de ani, 177 cm, 67 kg, 8800 km distanță, iar platforma albastră cine știe o cunoaște.

Zice Băiețelul, în traducere fidelă și strict autentic:

„Să te păzești de băiețeii care se hrănesc doar cu suc de ananas. De regulă, aceștia nu vor decît să-și îndulcească albumina trompetei.“

O listă madelină

Am făcut cunoștință cu un bulgar, o rusoaică de la Vladivostok (era aproape acasă) și un mexican.

Ah da, și cu unul din vestiții băieți japonezi frumoși pe care nu reușești să-i vezi niciodată: Nu l-am văzut pentru că nu aveam ochelarii, cine ce vroia să-mi spună în japoneză? De altfel nu aveam nici haine, eram amîndoi în pielea goală. La gym, în vestiar, după antrenament. În rest, e în clădirea în care lucrez, cu trei etaje mai jos. Carte de vizită, etc.

Cartea de vizită se numește carte de vizită pentru că o dai cuiva care vine cîndva să-ți facă o vizită. Să nu uităm.

Dacă restaurantul e în Japonia și se cheamă italienesc, să nu te aștepți să găsești acolo italieni. Să ai toată înțelegerea pentru vinul roșu care ți se servește de la gheață, mai ales cînd afară e frigu’ dracului. Ții paharul în mînă (stil american) pînă se încălzește.

– Eu predau engleză, spuse unul din acei japonezi excentrici. Metoda mea se cheamă shadowing.
– Hăă? zise Moș Pinocchio inteligent.
– Păi uite ce e. Spune ceva, orice.
– Hăă? Ce să spun?
– Hăă? Ce să spun?
– Ceva, orice?
– Ceva, orice?
– Aha.
– Aha.
etc.

Mai tîrziu, Moș Pinocchio se gîndește cu vagă părere de rău că ar fi putut să recite unul din limerickurile lui preferate. Ocazia fiind pierdută, îl recită aici:

There was a young lord of Japan
Who wrote verse that never would scan
When they said: But the thing
Doesn’t go with a swing, he answered:
Yes, I know it doesn’t, but you know, I always try to put in the last line as many words as I possibly can.

Ah da, iese soarele, deci mă tem că nu am nici o scuză dacă stau acasă și scriu, cum îi ziceam aseară la telefon domnului Inginer. (Și mă mai întreb încă pe ce culmi de progres și civilizație o să ajungă nota de plată ciripind în fiecare zi la telefon Japonia-Germania pentru că domnului Inginer i s-a terminat pachetul de date pe luna asta – i s-a terminat după 2-3 zile – și la birou are firewall și paranoia...)

Toată lumea mulțumită

Ploua, era frigu’ dracului, dar Moș Pinocchio era bine dispus dis-de-dimineață. Autobuzul eram cam plin, geamurile erau aburite. Aparatul de taxat fiind la înălțimea potrivită, își apropie de el buca dreaptă cu cardul RATB în buzunarul din spate de la jeans. Se auzi un piuit, deși nu de intensitatea obișnuită. Gîndindu-se la capacitatea de absorbție a sunetului pe care trebuie s-o fi avut masa călătoare adunată acolo, renunță să mai facă alte cercetări.

Asta îl costă la coborîre aproape un examen. Gîndiți-vă la examenul la care examinatorul pune întrebarea în limba japoneză. Moș Pinocchio își închipui că e întrebat unde s-a urcat în autobuz. Se scremu o vreme, apoi dădu drumul unui fel de răcnet de karate compus din partea mai bolovănoasă a adresei de acasă. Șoferul făcu o față mulțumită și butonă aparatul cu mănușile lui albe. Moș Pinocchio apropie cardul, care piui și el mulțumit de două ori (așa trebuie). Toată lumea mulțumită: ziua putea să înceapă.

Nimic mai firesc

– O fată trebuie să fie foarte atentă cînd are de a face cu asemenea bărbați, declară Banana într-un acces de seriozitate.

Banana are aproape 30 de ani și un titlu de doctor – precoce, pentru vîrsta medie a doctoratului în Japonia. Altfel, vorbește ca o fetiță, se îmbracă ca o fetiță, și-a umplut biroul cu miniaturi rozulii (inclusiv purcelul de pluș de la mine) și bate din palme cînd se bucură de orice. (Bătutul din palme, mi-am amintit în timpul plimbării de marți, încheie rugăciunile la templu, pentru ca Zeul să audă că cineva a fost acolo și s-a rugat.)

Dar să lăsăm lucrurile întunecate ale lumii, și să vorbim despre lucruri mai vesele. Concediul cu domnu’ Inginer, bunăoară. Absența e mai ușor de suportat făcînd planuri ce vom face cînd va fi aici. Ca să rezervăm cameră la hotel, Banana completează formularul în japoneză. Mai exact, îmi spune mie unde să clicăi – fără să uite să spună “te rog” la fiecare clic. Ajungem la numărul de persoane care ocupă camera: zero copii mici, zero femei, și…

– Doi bărbați, spune, privindu-mă firesc și serios. Nu-i așa?

La fel de firesc și serios, completez formularul cu numele pe care Banana îl știa cel tîrziu din povestea bagajului pierdut.

O întîmpinare glacială

Nu știu prea bine de ce, dar în weekendul trecut toți cu care m-am văzut pe skype au ținut neapărat să-și întoarcă camera spre geam, ca să vad ce frumos și verde e afară, ca și cînd buletinul meteo și vremea de aici nu mi-ar fi ajuns. Pînă și Prinzessa, care teoretic ar trebui să fie scufundată în ceață britanică, mi-a arătat cer albastru și o margine de pădure îngrozitor de verde, în timp ce aici bate acel vînt îndeobște cunoscut în România sub numele de crivăț. Și e pe măsură – peste măsură – de frig.

Ajungînd azi de dimineață la birou, am fost întîmpinat cu o răceală de cavou: El, iubitul meu japonez, al meu și numai al meu, pe care nu-l împart cu nimeni, și care e de două ori mai mare decît al șefului meu de la München – dar size doesn’t matter, tocmai îmi spunea cineva, un european sadea care se vede treaba că s-a obișnuit cu japonezii. El, iubitul meu birou, m-a întîmpinat la 14 grade. Explicația: Ieri a început primăvara oficială, așa că au oprit căldura.

Mai întîi, am reacționat ca în anii 80: Mi-am pus șuba pe mine. Apoi am avut o reacție nemțească: Am vrut să plec acasa. În final mi-am adus aminte de mai mulți colegi care oricum își încălzeau birourile cu aerul condiționat, așa că am luat telecomanda: Nu făcea decît să arate temperatura – restul era scris în kanji. După vreo jumătate de oră de butonat în disperare, am dat năvală în biroul unul coleg pe care îl cunoșteam mai bine (și al cărui nume, ce rușine, depășește capacitatea memoriei mele) și i-am cerut ajutorul. Era tocmai într-o discuție de lucru, dar s-a ridicat imediat și a venit. Îmi duc aminte că am folosit expresia „bloody cold”, adică echivalentul britanic al americanului „f*ck*ng cold”. I know, I know, mi-a spus rîzînd, cu experiența mai multor ani petrecuți în Statele Unite. Mi-a pus aerul condiționat pe 27 de grade și, în timp ce eu mă lăsam să alunec ușor în scaunul meu de birou și începeam să mă dezgheț pe la colțuri, mi-a spus: Vezi că ți-am pus-o pe încălzit, la vară poți să mă chemi să ți-o pun pe răcit.

Să mai zică cineva că japonezii n-au humor.

Primăvară la Hiroshima

Ziua echinocțiului este sărbatoare la japonezi, drept care am avut liber. Așa că am făcut o plimbare prin oraș -- și am fotografiat copacii de mai jos.





Ah da, și dacă vreți să știți ce scrie pe plăcuțele galbene, hai să ne uităm mai de aproape…

E pur si muove!

Carevasăzică da, lumea a început din nou să se învîrtească. Cum spuneam, a început cu antrenamentele la sală. Continuă cu aranjatul locuinței: Cum că adică nu sînt într-un hotel oarecare, cum aș sta pentru o săptămînă la Cluj sau la Ieși, și chiar dacă îmi golesc geamantanul și îmi atîrn hainele în dulap tot în trecere se cheamă că sînt; ci aici locuiesc. Drept care am mutat masa și canapeaua din sufragerie, am făcut ordine în camera de lucru, am măturat balconul – o grămadă de chestii importante pentru care cititorii acestui blog vor avea în cel mai bun caz vagi urme de interes.

Ziceam că da, la sală japonezii se uită la emisiuni de gătit – și altele cu caracter educativ. E o chestie. Dragă Cora, sigur că da, eu sînt cel din imagine, cine altcineva, că doar de-asta mă antrenez, nu-i așa? (Nasul e în dulap, așa că nu se vede cît e de lung.)

Moș Pinocchio face sport. O ghicitoare pentru ascultătorii noștri și ascultătoarele noastre

Moș Pinocchio face sport. Fără să se grăbească. Și mai face Moș Pinocchio comparații: cum e la gym în Germania, la München în speță, și cum e în Japonia la Hiroshima.

Păi să vedem, mai întîi vestiarul. Nemții își lasă de obicei pantofii afară. Te uiți la ei: nu costă nici unii sub 300 de euro. Zonă de afaceri, deh. Cînd se întîlnesc și stau de vorbă între ei (lucru rar), nimeni nu pierde ocazia să arate ce tare e el. Îi și vezi cum își umflă pepturile. Pe urmă se duc la sală. Și acolo arată ce grozavi sînt; dar cînd sînt doar ei cu stepperul sau cu cross-trainerul, se uită la televizor. Și ce văd? Păi în primul rînd afaceri: Afaceri și finanțe. În al doilea rînd: știri. Știri despre afaceri și finanțe. În al treilea rînd, The Simpsons.

Boooon, și acum ghicitoarea: La ce se uită japonezii la gym cînd fac antrenament de rezistență?

a) la afaceri și finanțe
b) la Simpsoni
lalalalala…
c) la sumo
d) la kabuki și nô
e) la „Lost in Translation”
ăăăăă…
f) la vînat balene
g) la rețete de gătit

Mai ziceți și voi, să vă văd.

Cum se grăbesc japonezele

În focul pregătirilor pentru Japonia, Dorin, un amic și coleg de la Cluj avînd experiența a șase luni de zile trăite la Seoul, m-am prevenit: Faptul că asiaticii sînt îngrozitor de muncitori e o legendă. Adevărul e că știu foarte bine să se prefacă.

Mă gîndesc adesea la spusele lui cînd văd cîte o japoneză grăbindu-se. Cum se grăbesc japonezele (sună a banc, dar nu e): Se fac că aleargă, cu pași foarte mici și tîrșîiți, întreg corpul luînd forma literei S. De cele mai multe ori, poartă niște pantofi prea mari și lăbărțați, pe care și-i tîrăsc pe podea – care este de multe ori acoperită cu linoleu. De multe ori însă poartă panfofi moderni, cu toc înalt, talpă groasă, și cu un luciu pe care nu e greu să-l suspectezi ca fiind de plastic. Atunci preferă să alerge pe o podea de ciment lustruit. (…pe care eu, cu pantofiorii mei de birou italienești, ușurei, de vară, îmi rup gîtul de cîte ori mă duc la budă.) În ambele variante, efectul este cît se poate de sonor deși în feluri diferite.

Despre efectivitatea acestei grabe nu mai e nevoie să vorbim. Mă dau în vînt după ea cînd o văd la biroul de personal (unde ștampilez în fiecare dimineață condica). Întotdeauna se grăbește cîte o conțopistă de la o masă la alta, pe o distanță care să tot fie: un metru? un metru jumate?

Și, ca toată povestea să nu fie o răutate gratuită, să recunoaștem adevărata problemă: Totul ar arăta perfect normal dacă duduile și madamele în cauză ar purta, în loc de haine europene, chimono și papuci tradiționali.

Ce curios. Ficțiune

În timp ce făceam duș după antrenament, am auzit din whirlpool un chicotit care putea foarte bine să fie al domnului Inginer. Ceea ce altfel nu m-ar fi mirat din cale’afară, dacă n-ar fi toți atît de japonezi în jurul meu.

O lecție excelentă: Ateism 2.0

Cu mulțumiri Societății Tlön.

Un decor ieftin de teatru

…cînd brusc, nimic nu se’ntîmplă
brusc, totul fu la fel ca foarte ‘nainte
(Mircea)

Între Europa de Vest și Orientul Îndepărtat există desigur o graniță pe care nu poți să o treci uite’așa, cu mîinile în buzunare și fluierînd de parcă ai fi la plimbare pe ștrase. Și nici să sari peste ea ca peste o băltoacă. În primul rînd pentru că nu poți să știi exact unde e.

La Viena m-am suit în avionul de Tokyo (ce chestie, să treci prin poarta aia cum ai mai trecut de mii de ori, și să citești deasupra: Tokyo), mi-am pus imediat ceasul după fusul orar japonez și, cînd s-a făcut timpul, mi-am băgat dopurile în urechi (n-au folosit la nimic, dar la absolut nimic), mi-am tras căciula pe ochi și m-am culcat.

Nu dormeam eu cine știe ce, dar nici nu mi-a plăcut să aud gălăgie. M-am uitat la ceas: patru. Stewardesele serveau ceva. Vreți alune sau biscuiți? Hăă? Nuts or cookies? *@$^#... mmmmdbnuci. Și-o bere.

Peste cîteva minute s-a făcut liniște din nou, așa că am mai dormitat o vreme. Era undeva între Baikal și Vladiwostok. Am ridicat jaluzeaua la un colț și m-am uitat afară: Un motor de avion ireal de mare și de butucănos, o pardoseală cețoasă, un cer kitsch. Nu se mișca nimic, absolut nimic. Nici un norișor. Nici măcar avionul nu vibra. Zgomotul uniform putea foarte bine să vină de pe bandă. Un decor ieftin de teatru.

Lucrurile au tot stat așa, nemișcate, vreo săptămînă. Nici nu-i de mirare că valiza mi-a venit abia cine știe cînd. Au început să se miște din nou abia acum cîteva zile, cînd m-am dus din nou la antrenamente. Și nici asta nu-i mirare: La antrenamentul ăla, cînd lumea s-a pus din nou în mișcare, am făcut o febră musculară ce n-am văzut în viața mea.

Obscenități japoneze. Cu Banana la o cafea

Marcel

Dar, deodată, decorul se schimbă: nu mai fu amintirea unor impresii vechi, ci a unei dorinți vechi, de curînd trezită încă de rochia albastră și aurie de la Fortuny, care flutură în fața-mi altă primăvară, o primăvară care nu mai era deloc foioasă, ci, dimpotrivă, despuiată, pe neașteptate, de copacii și de florile ei, de acel nume pe care tocmai mi-l spusesem: Veneția; o primăvară decantată, redusă la esența ei, și tălmăcind prelungirea, încălzirea, revărsarea repetată a zilelor ei prin fermentația progresivă, de data aceasta nu a unui pămînt impur, ci a unei ape virgine și albastre, primăvăratică fără să poarte corole, care ar putea răspunde lunii mai numai prin răsfrîngerile frămîntate de ea, potrivindu-se întocmai în goliciunea strălucitoare și fixă a safirului ei întunecat.

(În căutarea timpului pierdut – Captiva)

Și vrem să spunem prin asta (cui se știe; nu e vorba numai de Zaza) că tocmai am terminat volumul citat.

Adevărata dragoste nu cunoaște frontiere

“Domnișoara Mori mă privi mînioasă. În ochiul stîng îi licărea Hiroshima, în cel drept Nagasaki.”
Amélie Nothumb – Uimire și cutremur (citat din memorie)

Dragostea de șef adică vreau să spun, dragii moșului.

M-am întîlnit cu Banana la 11 în fața gării și am luat trenul spre City. Ca să nu fiu dus cu gîndul în mod nepoliticos, i-am povestit despre mailul de la München care venise în timpul nopții și de ce echipa mea de acolo este ceea ce se numește o comunitate mică, dar foarte, foarte nervoasă. A chicotit într-un fel care putea să însemne că nu înțelege nimic și că se străduiește să fie politicoasă, sau că a mai vazut ea comunități mici și nervoase și prin alte părți și le cunoaște prea bine. Whatever. Am ajuns, am vizitat, m-am îngrozit, m-am întristat (lagărul de concentrare de la Dachau e tren de plăcere în comparație cu Hiroshima), am terminat, am ieșit. Și mi-am adus aminte că am de cumpărat vederi. Una pentru maman chérie, clar, alta pentru colegi. Pentru colegi, în frunte cu șeful.

Iar șefului meu de la München, dragii mei, copchiii mei, nu i-am luat o vedere cu monumentul bombei atomice. Admirați-mă, lăudați-mă, felicitați-mă pentru această înțelepciune!

La fotograf. Viața în Japonia bate filmul

Petrecerea de ieri merită un supliment: despre cum am făcut poza oficială. Lucru de altfel imposibil de povestit. Maeștrii fotografi erau în număr de trei, și timp de vreo jumătate de oră nu au făcut altceva decît să ne așeze, militărește, cu sunete guturale, ritmate și zîmbete tîmp-protocolare emise dintr-o poziție care amintea vag de crize de lumbago. În sensul clasic al înțelegerii, nu am înțeles nici o vorbuliță (cineva mi-a explicat că trebuia să stăm fiecare exact între cele două scaune pe care le aveam în față, ca să ne vedem cît mai bine – eu cu cravata mea împrumutată ca să fiu comme il faut) și m-am străduit foarte tare să nu rîd cu gura pînă la urechi, și nici cu lacrimi, deși scena părea copiată din “Lost in Translation”.

După toate astea, fotografia în sine a fost un mizilic. Păsărica, orbirea, și gata.

– Miyake-sensei m-a prevenit, îmi ciripi Banana la ureche, că fotografiatul o să fie foarte vesel.

Aha, mi-am zis în sinea mea, deci n-am fost singurul. M-am liniștit.

Un zîmbet timid

Admirabil la japonezi mi se pare timiditatea lor naturală: Cu cît mai importantă persoana, cu atît mai modestă și mai rezervată. Ceea ce nu i-a împiedicat să mă prezinte, într-o adunare de peste 100 de persoane, una mai simandicoasă decît alta, la o ceremonie oficială într-un hotel de mare lux, drept venind de la cea mai bună universitate europeană și fiind cel mai mare și mai renumit cercetător din lume. Asta cu toată seriozitatea, și știind foarte bine că eu nu înțeleg o iotă.

– …și de’asta s-a bucurat toată lumea cînd ai fost prezentat, și-a încheiat Banana expunerea.
– Adică – au rîs?
– Nu, nu, s-au bucurat, îmi spuse cu toată seriozitatea și cu zîmbetul timid pomenit mai sus.

Tribulația de miercuri. Se dedică Zazei

Adevărul e că peisajele, străzile, traseele se schimbă de la o zi la alta cu atît mai mult cu cît Banana mă asigură că pe acolo nu trece decît un singur autobuz care mă duce acasă.

Am ajuns la Hachihonmatsu. Faptul că știu cum să zbor de la Osaka la Roma (azi mi-am luat bilet) este o absurditate, și nu numai pentru că acolo nu zbor eu (nici autobuzul nu l-am condus personal), ci pentru că nu asta e scara la care trebuie să știm să ne mișcăm. Ci alta: Ne ridicăm de pe scaunul de birou (cam înțepeniți), împachetăm laptopul (ca să mai lucrăm un pic și acasă), stingem lumina, încuiem ușa, luăm ascensorul (adică descensorul, acea minune a tehnicii japoneze care nu vibrează nici pic de la 7 la parter, de te întrebi dacă nu cumva ai rămas între etaje), găsim culoarul potrivit (prin labirint), ieșim din clădire (uffff), traversăm parcarea, și am ajuns în statia de autobuz. Asta e scara noastră.

Problema a fost o dilemă clasică: Vin două autobuze în același timp, și pe amîndouă scrie ceva ininteligibil. Pe care îl iei? Oh, să zicem pe primul (Hachihonmatsu). Te gîndești la articolul pe care tocmai l-ai trimis la revistă în combinație cu avionul Osaka-Roma (nici o legătură), cîteva supermagazine ubicui îți dau o vagă senzație de familiaritate, cobori la capăt, în fața unei gări pe care ți se pare că o recunoști (și chiar ai văzut-o o dată sau de două ori, dar ai uitat în ce context), o iei în direcția acasă (ce iluzie) și te afunzi pe întuneric într-un cartier care refuză să se transforme în ceva recognoscibil. Te întorci numa bine ca să iei același autobuz înapoi. Șoferul cu mănuși albe și fața ca o lună plină te recunoaște (nici nu-i greu), îți vorbește într-o limbă din care nu înțelegi o iotă, și își pune chipiul peste aparatul de taxat: Adică te duce înapoi pe gratis. Ești iar la birou, în fața clădirii, punct și de la capăt.

În sfîrșit acasă, la bucătărie, pescuind cu vîrful bețișoarelor ascuțite cubulețe de pește uscat, purpuriu, dulce-sărat, cu susan, din castronul de porțelan. Le înmoi în shoyu. My boss asked me today if I am a workaholic, i-am scris lui Angel. Mi-a răspuns după vreo oră, în ascii cu dulce accent spaniol, și nu fără o undă de sarcasm: If a Japanese ask you if you're a workaholic, you really should start asking yourself if it’s true.

Legende

Faptul că japonezii – sau asiaticii în general – vorbesc engleză cam cum ar vorbi românii franceză, că sînt francofili și că e comme il faut, e o legendă. Recunoștință eternă Bananei Yoshimoto, care m-a însoțit azi după-masă la trei firme de telefonie mobilă să-mi iau un SIM cu pre-pay (nu mi-am luat), la un magazin de electrice să-mi iau periuță de dinți care să se încarce la 100 V, la cumpărături că mai trebuie să și mîncăm (Tapire, n-ai un site bun despre bucătăria japoneză într-o limbă inteligibilă?) și în fine la YMCA să-mi fac abonament la tras de fiare. Și nu, Banana nu vorbește engleză, nu mai mult ca alții, dar vorbește germană.

Ajuns acasă, picat lat, Hiroshima surîde în continuare…



Off topic: Din cei șase Village People, unul mai clișeu ca altul, doar unul singur era gay. Hehe: Cine?

Uimiri tehnice

Prima chestie care m-a lăsat cu gura căscată în apartamentul pe care îl ocup a fost buda. După ce am răsuflat ușurat că nu e hi-tec, și că nu este un mister cuneiform pe unde se trage apa, am observat drăcia. I-aș fi zis drăcie nemțească dacă n-ar fi japoneză: Capacul de la rezervorul cu apă e un soi de chiuvetă în miniatură. După ce tragi apa, bazinul se umple pe acolo, pe sus, astfel încît să te poți și spăla pe mîini cu apa aia, înainte să clătești buda cu ea. Voilà economie.

Anxietăți

Înainte de culcare – văd numai pixeli și coeficienți de regresie în fața ochilor; pînă și domnu’ Inginer și cu Gogoscharski au fost pixelați – în fugă, cîteva note depresive.

Azi se împlinesc 35 de ani de la cutremur. Nu știu de ce trebuie să-mi amintesc de asta tocmai în Japonia.

O scenă care m-a speriat, cel puțin pe moment: Una din gazdele mele, de o politețe și de o amabilitate exemplare, vine cu mine la bancă să-mi deschid un cont. Toate formularele sînt în japoneză, banca nu are formulare în engleză. Cere pe cineva care să mă asiste. Vine un tip, pe care îl gonește categoric (în engleză, probabil ca să înțeleg și eu): You can’t do this, you are just a security man, we don’t want you here. Go away. Să mai spună cineva că japonezii nu știu să fie direcți.

Altă scenă care m-a speriat: Pe seară, merg la cumpărături. În timp ce mă apropiam de supermarket, un puști țîșnește pe lîngă mine în fugă, cu o plasă cu cumpărături. Apoi, o femeie la vreo 50 de ani aleargă după el strigînd ceva. A durat o vreme ca să-mi dau seama că spunea ceva gen “prindeți hoțul”. Am rămas cu gura căscată, uitîndu-mă lung în urma lor. Lîngă mine, doi tipi în uniforme de pază căscau și ei gura.

Noapte bună.

Întoarcerea cufărului rătăcitor

La ora paișpe trecute fix (adică cinșpe), cufărul rătăcitor sună la ușă. Se prezentă rece și indiferent pînă în adîncul inimii (cine știe prin ce depozite zăcuse). I-am smuls învelișurile (îl împachetasem în folie de plastic la aeroport înainte să plec) și i-am trecut dotarea în revistă. Cam săracă, am oftat. Iluzii de’ale tinereții: Credeam că la Hiroshima e primăvară, dar cum am ajuns, a și început să ningă. Cufărul rătăcitor conținînd: tricouri, cămăși de in, pantofi de vară, pantaloni fîlfîitori. Poate că ar fi meritat trimis înapoi, dar l-am iertat. Va veni și timpul lui, odată, vreodată.

Și-am încălecat pe’o șa. Îmi uitasem la birou încărcătorul de la laptop. Zăpada fiind dusă, și soarele strălucind oarecum, în felul lui, am încercat bicicleta. Cum mi-a prezis Lektorul, m-am rătăcit. Aaaaah, Lektore... ore’n șir. (Să fi tot trecut adică vreo jumătate de oră.) Mai ceva ca pe munte, m-a apucat panica să nu se facă întuneric înainte să ajung acasă. Și iată-mă spunînd, în lumina amurgului: Home, sweet home... (Adică, pe românește: Tatami, sweet tatami.)

Mari succese cotidiene

Azi am reușit să iau autobuzul, să mă duc dimineața la birou de unul singur, să stampilez fișa de pontaj (da, am o ștampilă cu numele meu), iar seara să plec din nou, tot cu autobuzul. Nu, nu m-am rătăcit. Pe urmă am reușit să fac și cumpărături înainte să închidă, și nu, nu m-au dat afară, am ieșit de bună-voie cînd am terminat. (Adică la ora închiderii.)

Iar dacă nu credeți că asta e o performanță, să vă văd făcînd asta cînd toate – dar toate! – sînt scrise în japoneză. Uite’așa.

Erotica casnică: Moș Pinocchio’n pelea goală

Moș Pinocchio gătește’n pelea goală. Și nu, pozele nu se publică nici de data asta, să ne iertați. Între timp, hainele trec din mașina de spălat în uscător, și mai vedem mai tîrziu unde. Valiza a fost găsită la Viena, iar numele domnului Inginer și adresa lui de acum șapte ani nu au putut fi puse în legătură cu nici o persoană zburătoare. Iar eticheta cu numele adevărat și destinația zice-se că s-a pierdut. Sosirea cufărului rătăcitor este așteptată cu drag și dor sîmbătă după amiază la cahfea.