Limerick

Ei bine, da, n-am mai scris din ianuarie. In speranta ca ti-ai pus ambele maini in solduri, ca sa arati ca un vestigiu antic, ca o amfora descoperita in rada portului de la Callatis, cind ai tastat acele reprosuri, iata o mica poveste, absurda ca un limerick.

In timp ce gateam fusilli alla siracusana, scapat de proiecte, situatii, rapoarte, dar mai ales de colege cu coatele ascutite, domnu' Inginer ma vizita la bucatarie si incerca sa cinte "Pasarica, muta-ti cuibul si te du". La cursul de romana, la exercitiul de ascultat si inteles, le pusesem sa asculte Ileana Sararoiu si ma distrasem copios, pentru a mia oara, de patetismul romantei care ameninta acum sa devina obsesie.

De unde o aveam? Incearca sa iti inchipui cum eu, in costum de lupta, iau cu asalt vreo librarie bucuresteana sau, si mai si, clujeana, si imi cumpar CDul corespunzator. Poti? Ai dreptate, povestea incepe altfel: Eu, in costum de lupta, intru pe #gaybucuresti, spun, bun obicei, "Buna ziua, doamnelor si domnilor" dupa care las chatul sa mearga in legea lui si imi vad de treaba. Cindva apare un oarecare Harald, care n-are habar nici de Germania, nici de nemti, in schimb are humor si romanze. Dupa vreo luna de conversatii scurte si ocazionale, era singurul personaj cu care as fi vrut cu adevarat sa ma intilnesc si sa-l vad la fata. Evident ca ne-am dat intilnire. "Odata vine omul in Romania. Cind vrei tu. Imi fac timp." Am stat printre cartile de la Dalles cam cu o ora mai mult decit as fi avut nevoie. Apoi inca vreo jumatate de ora la intrare. Etc., etc.

Apoi imi dadusem intilnire cu Mihaela, draga de ea. (Mihaela, pronuntata cu accent rusesc, cu ie in loc de e.) Avea sa ma sune cu o ora inainte sa fie gata, ca sa stiu si sa vin. Am asteptat pina cind am presupus ca ar fi gata, si am sunat-o din nou. Ah, mi-a spus, dar nu pot ca am [nu mai stiu ce] de terminat.

Sa nu crezi ca nu am intelegere. Am foarte multa intelegere. Am protestat vehement, iar Mihaiela, cum spuneam: draga de ea, a iesit de la redactie si a venit la Da Vinci, parasind noul numar, ca sa ma vizioneze pe mine. In acest paradis artificial care era opera mea, oh. Mie nu imi pasa, oh. (Citatele din Liliana, poeta, tradeaza o dispozitie periculoasa.) Dar am fost galant, asa ca la despartire mi-a declarat ca ma iubeste. Cred ca mi-as fi dorit chestia asta foarte tare acum aproximativ 30 de ani. I-am spus ca si eu o iubesc, la nebunie.

Dar altceva vroiam sa-ti spun. Numitul Harald, de atunci, nu a mai scos un cuvintzel. Nici macar pe messenger, unde se vedea clar ca e prezent. Si acum sa meditam putin la faptele si la oamenii acestei lumi: Nu am reusit sa imi inchipui altceva decit ca toata povestea ii este ingrozitor de penibila si nu stie ce sa spuna altceva. Asa ca nu mai spune nimic. Si nu va mai spune vreodata nimic, niciodata, in directia mea. Iar eu voi continua sa ma mir si sa incerc sa inteleg si, suprema naivitate, sa astept un raspuns. Ca in serile'acelea care, zice-se, mai revin. Noapte buna.

Din nou, schimbarea de optica si ochelari

Pe drumul spre casa, gindindu-ma la un proiect nou si foarte interesant, mi-am amintit de Liliana, poeta, care scria odata, cu patetismul dupa care ma dadeam in vint:

"...am schimbat perdelele si frigiderul
mi-am schimbat prietenii si parerile despre viata
nu mai am datorii, nu mai fumez, nu mai uit numerele de telefon,
nu mai imi plac spaghetele, nu mai traiesc,
nu mai sper decit sa te uit."

Iar eu mi-am schimbat opticianul, dentistul si orientarea sexuala oficiala (astea pe linga adresa, coafura si alte citeva amanunte nesemnificative), toate in acelasi timp. Despre optician ti-am mai povestit acel episod adorabil: L-am invitat la cafea, el s-a intimidat, m-a refuzat, s-a intimidat si mai tare, si mi-a marturisit ca nu i-as fi tocmai antipatic, dar, stii, el nu fusese niciodata invitat la cafea de catre un barbat. Dupa vreo 7-8 ani (adica luna trecuta), schimbindu-mi ochelarii din nou, l-am revazut: Era grasan, aproape diform.

Despre schimbarea dentistului nu cred ca ti-am povestit. Dentistul meu avea un nume cu "von", doua titluri de doctor si un cabinet in centrul centrului. Intr-o buna zi, mi-a scris ca iese la pensie si ca urmasul si continuatorul lui este un tinar medic foarte bine pregatit, asa ca sa ma duc la el cu toata increderea. Rideam cu domnu' Inginer, inchipuindu-ne un tinar inalt, bine, blond, ochi albastri, si gay pe deasupra, atit cit sa te lase cu gura cascata pe toata durata consultatiei si tratamentului. Asta fiind convinsi, noi, care le stiam pe toate, ca in realitate va fi un tip oarecare, mic, grasut, uritzel si casatorit corespunzator. Cind mi-am luat programarea si m-am dus pentru prima data la el, am vazut ca era exact asa cum banuisem -- adica inalt, bine, blond si cu ochi albastri. Cu gura cascata am ramas in timpul tratamentului privind la o poza cu marime de afis pe care o lipise pe tavan exact deasupra scaunului: o pereche de buze in culori stranii si foarte intense, violet pe fond verde. (Acea poza avea sa fie inlocuita un an sau doi mai tirziu cu un televizor plat si buzele cu emisiunile unui canal de stiri.) Despre orientarea sexuala nu aveam de unde sa stiu, dar am decretat ca trebuie sa fie gay, altfel nu se putea sa aiba asemenea idei. Domnu' Inginer si-a abandonat dentistul negru si cu insemnele de trib african pe fata, si a inceput, ce decadenta!, sa vina la dentist la München, cale de 500 km. Am aflat incetul cu incetul ca dentistul nostru comun nu era casatorit "pentru ca meseria ii rapea din pacate tot timpul", etc., etc., etc. Apoi subiectul si-a pierdut interesul. Dentistul ramine dentist, slava Domnului competent, si notele lui de plata au devenit o tema de conversatie mai generoasa decit orientarea lui sexuala.

Intorcindu-ma la schimbarea de optica si optician, a existat o statistica a celor care au facut remarci la adresa noilor mei ochelari: Mai intii au fost colegele mele, aproape toate. Apoi, cind am ajuns acasa, a fost domnu' Inginer. In fine, cind amicii lui au venit in vizita saptamina trecuta, au observat si ei schimbarea cu voce tare. Insa nici un barbat heterosexual nu a spus vreun cuvintzel despre asta. Sau...? Pina astazi de dimineata, cind dentistul meu, care ma vede de cel mult doua ori pe an (si de obicei fara ochelari, pentru ca asistenta are grija sa mi-i puna la loc sigur inainte sa apara el), mi-a raspuns la urarile de Anul Nou, m-a examinat cu atentie si mi-a spus ca mi-am schimbat ochelarii. Pe loc nu am dat atentie chestiei, dar pe drumul spre casa am avut aceasta revelatie si am inceput sa zimbesc larg, spre uimirea calatorilor din metrou.

Intoarcerea acasa

A fost un concediu lung si linistit. Atit de linistit, incit cele doua saptamini au durat luni si ani de zile. Mos Craciun mi-a adus un serial absurd ("Fawlty Towers" -- iar cind am aflat ca totul se intimpla "in Torquay on the English Riviera" mi-am adus aminte cum era sa naufragiez acolo cu Prinzessa impreuna si sa trebuiasca sa asteptam vreo doua zile trenul care sa ne duca mai departe), o mapa cu calendar si buzunare "manager like", un stilou Rotring (de aici incep cadourile pe care mi le-am facut singur), cerneala de culorii varii (cu verde mi-a spus domnu' Inginer ca nu scrie decit presedintele Republicii Federale, iar eu am decretat ca voi folosi aceeasi culoare), un portofel nou (si evident gol) precum si o pereche de manusi inca prea groase pentru temperaturile de afara. Printre reduceri de preturi si oferte speciale "inainte de majorarea TVAului" l-am vazut pe M., un cunoscut simpatic din vremuri vechi, iesit la plimbare si cumparaturi cu un partener nou. Purta pardesiu gris perlé si baston, ceea ce ii dadea un aer aproape galant de secol XIX. Stiam ca are scleroza multipla, dar in anii in care il vedeam ceva mai des credeam ca va ramine asa cum l-am cunoscut pentru multa vreme de atunci incolo. Probabil ca intre timp a si trecut multa vreme. Am fost incurcat, am schimbat citeva banalitati, apoi am plecat mai departe.

De Revelion, Andrea ne-a luat cu ea la o prietena astroloaga si terapeuta reincarnationista. Sigur ca povestile pe care le-am inventat pe seama ei inainte sa o cunoastem la ea acasa au fost mult mai interesante decit realitatea. Avea 50+ de ani, era draguta, inteligenta si foarte rezonabila. Vorbind despre viata la tara (pentru ca statea la tara, undeva in apropiere, desi soselele intortocheate pe unde ne-a condus Andrea, peste dealuri si prin pilcuri de padure in lumina farurilor, pareau sa fie cel putin la capatul lumii cunoscute), ne-a spus foarte pe scurt: Ma bucur ca ati venit, dar vecinilor mei n-am sa le povestesc ca am avut in vizita o pereche gay; tot asa cum nu le dau amanunte despre ocupatia mea. Am jucat un joc, un fel de "Nu te supara, frate" cu tenta esoterica, in care trebuia sa ne gindim ce vrem sa realizam in anul care vine, apoi trageam la sorti ingeri pazitori, pietre de incercare si intreprinderi care ne duceau mai departe pe scara evolutiei de la fizic la psihic si mai departe la spiritual.

In primele zile ale anului, doi dintre vechii prieteni si vecini ai domnului Inginer au venit in vizita. Nu au vrut sa stea la noi (nu pentru mai mult timp decit cel necesar pentru a bea o cafea), pentru ca eram prea departe de Glockenbach, baruri, gay shops si saune. Asteptind autobuzul intr-una din plimbarile comune prin oras, le-am povestit o ghicitoare dintr-un talk show: De ce exista in Remscheid o statie de autobuz in care nu opreste niciodata vreun autobuz? Sigur ca era genul de ghicitoare al carei raspuns nu ai nici o sansa sa il gasesti, in schimb poti sa faci tot felul de presupuneri eventual hazoase. Explicatia era ca acea statie de autobuz se afla in curtea unui camin de batrini bolnavi de Alzheimer. Se stie ca astfel de persoane uita unde sunt si nu se simt nicaieri acasa, drept care pleaca mereu intr-o directie in care presupun ei ca ar locui. Ies deci din camin, vad statia de autobuz, se opresc si asteapta. Dupa o vreme, uita ce asteapta. Ingrijitorii caminului vin si ii conduc inapoi in camerele lor. Am propus tot felul de solutii, cum am putea sa evitam o asemenea situatie. Apoi a venit autobuzul si ne-am concentrat asupra automatului de bilete si a tarifelor de calatorie in vigoare.

Gogoscharski s-a intors in miez de noapte de la Londra, m-am dus cu domnul Inginer si l-am asteptat la aeroport. Ne-a povestit cum a intrat in culisele unui teatru din Coventgarten si tatal prietenei lui l-a prezentat colegilor, ceea ce a declansat o intreaga avalansa de mirari admirative in registrul supraacut, saluturi afectate, coregrafii, complimente exorbitante si inca multe alte gesturi caracteristice, respectivii colegi fiind o echipa intreaga de drag queens. Si aici Gogoscharski a folosit o expresie germana nu din cale afara de diplomatica, "stockschwul", pe care nu as fi asteptat-o din partea lui, dar a spus-o sincer amuzat si cu o naturalete care nu ne-a facut decit sa ridem. Nu mai stiu daca am vazut impreuna "La cage aux folles", dar cred ca am putea sa organizam o reprezentatie speciala cu prima ocazie.

Incet, ma obisnuiesc cu ideea sa reincep sa lucrez, ba chiar sa reiau pina si acele activitati pe care ajunsesem sa le urasc intens inaintea concediului. Vor fi ele pietrele de incercare din jocul astroloagei si terapeutei reincarnationiste; iar eu voi incerca sa le privesc cu naturaletea si increderea lui Gogoscharski, trei figuri vesele in masina minuscula alergind in miez de noapte pe autostrada interminabila, in lumina pestrita a aparatelor de bord.

Ninge

E luni. Nu aprind lumina dimineata. Amestecul de neon si soare, fie el si filtrat de nori, imi displace profund. Flautul are dintr-o data o stralucire alba si proaspata, ca atunci cind era nou. Este lumina zapezii. Ninge. In sala de repetitie de alaturi, altcineva cinta la flaut. Ascult cu un amestec de admiratie si invidie. Oare cind am sa fiu in stare sa cint si eu asa? Ma distrage, dau chixuri. Ma uit in oglinda (cel mai bun profesor si sfatuitor, zice-se). Flautul straluceste alb si proaspat. Ma distrage, dau alte chixuri.

In fine, ma cuibaresc in scaunul de birou. E negru si nou, si are spatarul rosu. Mi l-am comandat special, am tinut sa fie original in vreun fel oarecare. A costat mai mult decit banii pe care ii aveam pentru asta, oare va trebui sa il tirimit inapoi? Ma cuibaresc. Ma uit pe geam.

A stat.

Blind date

E 8 si un sfert. Desi copilele de deasupra se joaca de'a indienii (cea mare) si racnesc ca din gura de sarpe (cea mica), iar alaturi urla un televizor dogit (al maica'mii), renunt sa mai adaug fericirii generale exercitiile mele de flaut si ma opresc sa-ti ofer aceasta mica poveste. Sper ca apreciezi. Incearca sa intelegi. Si eu incerc.

Sedeam pe ghizdul fantanii. In spate, clipocitul apei si racoarea binevenita la sfirsit de octombrie. In fata, zgomotul alb al bulevardului. La dreapta, cenusiul Universitatii. Ai ghicit: Bucuresti. Asteptind devirtualizarea unei aparitii de internet, cum bine ma cunosti, meditam asupra serii precedente: Il asteptasem pe Sorin la gura de metrou si nu stiu de ce m-am lasat convins sa plec cu el cu masina cind as fi ajuns incomparabil mai repede cu metroul prin nebunia de la ora 7. Un tinar de vreo 25 de ani, in tricou rosu, mi-a adresat un zimbet plin de invitatii. M-am intimidat (imi vezi deja aureola) si l-am ignorat, iar el nu a insistat. Ceva mai tirziu (Sorin statea in ambuteiaje consecutive) a vorbit la telefon si s-a mutat pe trotuarul de vizavi. Deci, judecam eu in mod logic, trebuie sa fi avut un blind date. Zimbetul pe care mi-l adresase era un simplu test, iar rezultatul fusese clar: *inainte* nu stiuse cum arata persoana, iar *dupa* aflase ca nu eram eu. Simplu si logic.

In cazul meu, recunoasterea a fost cel putin la fel de simpla. Leganarile de solduri erau inconfundabile. Se intinerise cu vreo 10 ani, internetul e rabdator, iar pe mine nu physicul ma interesa. I-am spus ca sunt lihnit de foame dupa cursuri si discutii de proiecte, drept care mi-a sugerat binecunoscutul restaurant cu specific pescaresc din imediata apropiere. Am acceptat in lipsa de altceva. Am incercat sa comand o bere pe post de aperitiv, care sa-mi dea timp de gindire si alegere. Ospatarul tinar si bucalat mi-a spus: Nu se poate. La noi se ia toata comanda odata. Asta e regula. M-am intors spre amicul X si l-am intrebat amabil: Mergem in alta parte? Am ramas totusi. El mi-a dat unele detalii: Nu, restaurantul nu era in proprietatea statului si poporului, dar nici departe. La sfirsit am constatat ca il stie pe ospatar pe numele mic, ca si pe bodyguardul de afara, cu care era frate de cruce. Bodyguardul a tinut neaparat sa imi spuna, stringindu-mi mina la nesfirsit, ca el nu este, ca el nu are nimic de a face, ca el are nevasta si onoare de familist, sa nu imi inchipui altceva.

Si apoi, coborind dealul pe la Telefoane si traversind Cismigiul, meditam la cele intimplate. La urma urmei, fusese o intilnire placuta. Combinatia de unghii perfect lacuite si barbichon carunt, nu departe de statuia lui Kogalniceanu, avea ineditul ei. Camasa era ea insasi o opera de arta contemporana. Iar, factor decisiv, personajul astfel ambalat era in mod incontestabil cult si bine educat. Restul este existenta: drama existentei, comedia existentei, oricum nimic din ce mi-as permite sa judec. Bucuresti, in octombrie 2006.

Bucuresti 2006: Dedesubt o vecina pocaita, povesti de povesti, din ultimii 25 de ani, sotul plecat in tari arabe, amor cu vecinul de palier, marturisiri in bucatarie (prin geamul deschis se aude: ce sa fac draga, imi trebuie, nu ma pot abtine), paruiala cu nevasta vecinului, birfe, certuri, discutii. Acum fiul studiaza teologia. Deasupra alti vecini, alte povesti, betiile tatalui, vaicarelile mamei si bataile conjugale, apoi patul scirtiind. Acum fiul are el insusi copii, doua fetite care se joaca de-a indienii (aia mare) si urla ca din gura de sarpe (aia mica). Si unii si altii se intilnesc cu mama la cumparaturi si intreaba: Da' cine cinta acolo? Aa, daa, fiul dumneavoastra, am banuit eu. Flaut? Tare-mi place cum cinta.

Incerc sa inteleg si nu stiu daca pot, nu stiu daca trebuie. Pe raftul din biblioteca pe jumatate golita ma asteapta pasaportul german si biletul de avion. Nesfirsita tristete de o zi.

Rea, da' buuuna

O ora mai tirziu, ajuns acasa, aveam sa privesc in oglinda de la baie si sa constat ca am cearcane, ceea ce mi se intimpla extrem de rar. Ma enervasem cumplit, incercasem sa dorm noaptea trecuta, ma rasucisem de pe o parte pe alta, plecasem in sufragerie sa citesc, dormisem vreo patru ore, la birou fusesem teleghidat. Apoi fusesem pe punctul sa ii declar razboi Paolei, ceea ce ar fi fost o prostie. Treaca de la mine: am pus mina pe telefon, am vorbit cu cine trebuia sa vorbesc, pe Paola am bagat-o, virtual, in ma-sa, conflictul s-a aplanat. Am decis ca merit o cina la italianul de dupa colt.

Alain Delon m-a intimpinat la usa in toata stralucirea celor 28 de ani si mi-a oferit masa obisnuita intrebindu-ma daca imi convine. Asta seara singur? s-a minunat. Peste doua-trei minute a aparut si domnu' Inginer: renuntase la computer si pijama. O intilnire in doi, intr-o carciumioara la sosea, e lucru rar si merita osteneala. I-am povestit cum au evoluat lucrurile, el mi-a raspuns cu relatari din laboratorul lui, una, alta. Am savurat fileul de somon cu struguri: Numai eu, pentru ca el a ramas neclintit, imi tine companie, dar nu maninca nimic. (Doar la portia finala de tiramisu, tot cu struguri de sezon, nu a rezistat.) Bucatarul italian este fara indoiala un original, si inca unul genial.

Salutari de la Liviu, ne-a spus Alain Delon. Domnu' Inginer si cu mine ne-am uitat unul la altul, intrebindu-ne ce gafa ireparabila suntem pe cale sa facem. Colegul meu, ni se explica. Domnu' Inginer, intr-un moment de prezenta de spirit, isi aduce aminte de 2 Mai, de flautist si cantatrice (Liviu si Alfredo, o poveste picanta ramasa probabil numai in memoria noastra), si intreaba: Cum, era roman?! Eu imi aduc aminte de singura ocazie cind vorbisem romaneste in acel local, seara pe care o petrecusem acolo cu cei doi profesori de la Politehnica. Tradusesem tot meniul de la un capat la altul, o data pentru vederea de ansamblu, apoi inca o data pentru decizie si comanda. Numitul Liviu asteptase cu rabdare impecabila, ca un chelner de casa mare, cu lumbago si suvite blonde, luase comanda in germana si raspunsese cu obisnuitele aproximatii gramaticale care il faceau sa treaca drept italian.

Ce mica e lumea, filosofam inca o data, impingindu-mi bicicleta prin noaptea de toamna si ceata suptire care incepea sa se lase. Apoi l-am invatat pe domnu' Inginer cuvintul romanesc "zgripturoaica" si i-am spus vechiul banc studentesc: Stii care e diferenta intre Paola si Muma Padurii? Muma Padurii era rea, dar era buuuna.

Sunt sinistrat

A fost cindva un film indian cu tot kitschul cunoscut, se numea "Vagabondul". Cum in toate filmele indiene se cinta si se danseaza, unul din cintece zicea: Avaramu. Sunt vagabond si nu am un ban in buzunar. Cam asa si eu: Mi-am strins lucrurile (de cele de la birou vorbesc) in cutii de carton si le-am scos in hol. Acum astept sa treaca zugraveala si reamenajarea ca o inundatie, ca un cutremur, ca o calamitate. Pentru chestii cu adevarat urgente (cum ar fi acest blog), mi-am instalat calculatorul pe un colt de masa, intr-o sala oarecare. Sunt vagabond si sinistrat. (In afara cazurilor in care sunt acasa.)

Altfel: tocmai m-am intors de la Zürich. (Si tare ma intreb de ce.)

Iarba verde de acasa

Domnu' Inginer are la degetul mic vreo cinci fire de par aspru in culoarea pielii bronzate. Camuflajul este perfect, le descopar (dupa citi ani?) folosind simtul tactil. Draperiile albe se umfla usor, vintul aduce o idee de racoare: e inca vara. Si ultima zi de concediu.

Pentru ca vremea era prea instabila si drumul pe soselele romanesti prea lung si prea stresant, am scurtat concediul si am petrecut ultima saptamina la iarba verde de acasa. Dupa o perioada ploioasa si lipsit de freneziile mele gradinaresti, gazonul a crescut des si frumos. Chiar si in sera s-au copt doua pina la trei rosii. Prinzessa a venit in vizita, intr-o escala e excursiei in stil american: Europa de Vest in doua saptamini. Din cele 20 de examene de A level, a picat la mecanica, in schimb a luat la toate celelalte punctajul maxim. Acum este studenta la o distinsa universiate britanica.

Ungaria se compune dintr-o o autostrada lunga si dreapta, care incepe dupa Viena si se termina undeva in camp. Din loc in loc se gasesc moteluri cu ferestre spre aceeasi autostrada, pe care le folosesti de nevoie. La ambele granite trebuie sa ai rabdare si nu cumva sa scapi cuvinte nepotrivite, indiferent ce pasaport ai avea. Cam asta era impresia mea initiala, din care unele aspecte s-au schimbat in momentul in care, intorcindu-ne din Romania, ne-am hotarit sa avem o noapte linistita si sa vedem ceva mai interesant. Nu am pus degetul pe harta cu ochii inchisi, ci am rationat in mod logic. Pornind la o ora rezonabila a dimineatii de la Cluj, dupa un mic-dejun copios, ca toate celelalte mese din acea vizita intotdeauna foarte placuta, am ajuns pe inserat la Györ. Oras nu prea mare, dar nici prea mic, aflat la jumatatea distantei intre Budapesta si Viena (care, din aceasta perspectiva, poarta numele imposibil de Bécs!), basca sediu episcopal: Asta spune tot. Orasul (cel vechi, in orice caz) este o bijuterie pe care o privesti din toate unghiurile, de la romanic la rococo, si nu incetezi sa te minunezi. In fata cinematografului baroc, o tinara care in mod evident nu vorbea nici o boaba de germana incerca sa afle cit e ceasul, dind impresia ca si-a ratat intilnirea cu iubitul pentru o seara la cinema in doi. Ii arat ceasul meu, intr-o tentativa de comunicare nonverbala, fara cuvinte si chiar fara cifre. Ea se uita pe rind in ochii nostri si spune cu timiditate, ca si cind ne-ar fi incredintat un secret naiv: Ich kann blasen. Accentul german era dintr-o data perfect, iar uimirea noastra atit de mare incit nu am inteles imediat continutul acelor vorbe. Ich kann blasen, a repetat, eu m-am indignat gratios, am refuzat-o politicos si am trecut mai departe. Mai tirziu, domnu' Inginer a propus un posibil raspuns alternativ: Darling, si eu pot, ba chiar mai bine ca tine. Am obiectat ca nu avem termenul de comparatie necesar unui asemenea statement si a fost rindul lui sa se indigneze gratios.

La Hateg am fost luati in primire cu multa caldura de mama gazdei, fosta bucatareasa, care ne-a tratat regeste cu mincare dietetica (pentru ca fiica, gazda adica, avea ulcer). In afara de mincarea gatita profesional, ne-a imbiat cu frumoasele fete hategane. Cum, astazi am fost la plimbare pe Corso, nu am gasit noi nici o fata frumoasa, ca doar sunt atitea?! Stiam de pe Internet ca in orasul Hateg locuieste un tinar gay, chiar foarte prezentabil (ma abtin sa pun aici linkul respectiv pentru ca nu dorim, nu-i asa, continut indecent, dar poti sa ma crezi pe cuvint ca tipul arata bine), pe care mi-am inchipuit ca, ajungind acolo, il vom intilni intr-una din acele plimbari. Cam asa a si fost: Era una din acele duminici in care toata lumea este in febra nuntilor. In fata unui mare restaurant de pe una din marile artere principale, un tinar si o tinara executau un dans cu continut fara indoiala simbolic. El era inalt, bine facut, cu o camasa lunga cu tenta istorica, si dansa descult. Cum treceam pe vizavi (iar acea strada chiar era o mare artera de circulatie, cu patru benzi si strat de flori pe mijloc, deci distanta era considerabila), el ne-a urmarit cu privirea si la dus si la intors. Mai tirziu nu l-am mai vazut.

Am ajuns de comun acord la concluzia ca Gogoscharski s-ar fi plictisit ingrozitor cu noi la Hateg. Asa ca pina la urma a fost mai bine ca nu a venit, chiar daca si-a schimbat planurile abia cu doua zile inainte de plecare. Danemarca pare sa-i fi priit mai bine, in elanul lui de independenta personala, iar eu nu am fost acolo sa ii fac observatii cind sare peste cal. (Ceea ce nu inseamna ca Colombina si Arlechinul ei nu au facut acelasi lucru.) Am savurat ultimele zile de concediu acasa sau la lac. Luna septembrie la München este intotdeauna frumoasa si calda. Am inceput si sa lucram, cu mai mult sau mai putin entuziasm.

Dimineata inaintea plecarii

Cum stateam in bucatarie si imi sorbeam cafeaua, auzeam zgomotul cunoscut al unei masini care iesea din garaj si parcurgea cei citiva metri de alee serpuita spre strada. The Unspeakable cobora sa inchida poarta, urca din nou, apoi zgomotul se pierdea intr-o directie nedefinita. Dupa cum suna, masina ar fi putut sa fie un Porsche sau un Ferrari; in realitate era un Mini. Gurile rele spuneau ca, pentru a produce acel sunet, nu motorul si esapamentul, ci boxele masinii erau supradimensionate. In realitate cred ca era numai rezonanta aleii si a peretilor de beton.

Putea foarte bine sa fie o scena de action movie: Raufacatorul bantuind orasul, facind avioanele sa explodeze, raspindind panica in rindurile cetatenilor si rizind malefic, iar eroul prinzind-i urma, dejucindu-i planurile, salvind omenirea si rapind (desigur fara intentie) milioane si milioane de inimi tinere din care, vai, numai una era aleasa. Si unul si celalalt ascunsi sub o masca de boy next door, iar masina, ca si calul lui Fat-Frumos, avea un aer prafuit de second hand, dar o apasare de buton o facea sa depaseasca la viteze supersonice, sa zboare peste intersectii blocate si sa declanseze arme si sisteme de aparare nemaivazute.

Care din roluri i se potrivea cel mai bine vecinului nostru? La cit il iubeam noi, desigur ca rolul negativ: parul slinos, privirea in gol si izbucnirile bruste corespundeau. Urcati in avion, l-am fi descoperit printre pasageri, l-am fi urmarit cu privirea, i-am fi vazut broboanele de sudoare de pe frunte si tremurul miinilor cind turna continutul sticlutei de Jaegermeister in telefonul mobil (poate tragea inainte o dusca, ce mai conteaza), iar domnu' Inginer il oprea la timp sa formeze codul secret care detona bomba si salva 120 de pasageri plus doi piloti si patru stewarzi gratiosi, basca jumatate din populatia terestra a Londrei. Sau poate ca, dimpotriva, The Unspeakable era tocmai cel care descoperea complotul si impiedica la timp atentatul? Apoi, ca intorsatura sa fie completa, imi declara ca ii plac la nebunie exercitiile mele de flaut, eu imi dadeam dintr-o data seama ce vecin nepretuit avem si imi retrageam urgent reclamatia de la politie pentru acele doua cuvinte pe care mi le-a spus acum doua saptamini dupa o jumatate de an de tacere? Sau, a treia posibilitate, pur si simplu Johnny English?

Rideam, dar rideam fortat. Un fel de trei intr-o barca in drum spre Londra: Gogoscharski, domnu' Inginer si cu mine, mergind sa vizitam Prinzessa, calatorie planuita, asteptata si pregatita de luni de zile. Am mai zburat la Londra la citeva zile dupa acel 11 septembrie. Senzatia este aceeasi. Dar stiu: Undeva deasupra Canalului, anxietatea face loc bucuriei, iar, cind avionul aterizeaza, se aude rasuflarea usurata a sute de oameni, din avion si de acasa. Avionul atinge pista de aterizare, se mai ridica putin, apoi da cu coada de pamint si bucataria zdrangane. Vocea mucalita a pilotului: Stimati pasageri, dupa cum desigur ati observat, am aterizat la Londra. Toata lumea moare de ris. Apoi ne inghesuim la iesire, facem planuri si bancuri, coada de la controlul pasapoartelor nu mai conteaza, iesim fluierind din cladirea aeroportului.

Cafeaua de dimineata

Am auzit telefonul ca prin vis. Tatal domnului Inginer, cam tare de urechi si locuind singur intr-o casa mare si haotica, avea telefoane si sonerii aditionale peste tot. Ajunsesem acolo pe la 2 noaptea: Ziua de vineri fusese innabusitoare, abia pe seara ne reveniseram si plecaseram pe la vreo 7. O luasem mai intii pe autostrada de Stuttgart (o idee fixa de-a domnului Inginer), iar inainte de Ulm schimbasem brusc directia, cotind spre nord. Tot acest drum fusese pe intuneric si printr-o ploaie care, vazuta din spatele parbrizului, arata ca revarsarea unei mari fara pesti. As fi tras masina intr-o parcare si as fi asteptat sa se opreasca, dar nu aveam nici o speranta ca mai tirziu ar fi fost mai bine. Pentru asta ar fi trebuit sa o luam de la inceput pe drumul cel mai scurt, pe autostrada de Nürnberg.

Domnu' Inginer se ridica din pat bodoganind si raspunse la telefon cu voce dulce de stewardessa profesionista: A-loo? La telefon fiul tau, tata draga. Sa venim sa te luam? Pai nu ziceai ca te aduce G.? Bine, venim sa te luam. La ce ora? Bine, dupa 8. Acum e ora 7 si am ajuns azi-noapte la 2. Papa, hotaraste-te, venim sa te luam sau nu venim? Bine, atunci ne vedem mai tirziu.

A revenit in pat ("Daca nu raspundeam, suna din sfert in sfert de ora!") iar eu am inceput sa rid. Somnul se dusese pe apa simbetei; recunosc, aveam avantajul ca adormisem in masina instantaneu, dupa ce iesisem din furtuna si predasem cârma domnului Inginer. De ce rizi? Pentru ca mai stiu pe cineva care face exact la fel. Pe cine? Acelasi lucru avea sa ma intrebe peste vreo jumatate de ora si mama, la telefon, cu o inocenta de-a dreptul induiosatoare. Stiu eu pe cine? am raspuns mustacind. Domnu' Inginer incepu sa rida si el, apoi lipai pe scari in jos si incepu sa zdrangane cratite si sa bufneasca usi de dulap in cautarea cafelei.

Argumente

Mai multi prieteni bucuresteni mi-au trimis linkuri cu stiri despre parada gay 2006. Daca ma gindesc bine, primul care a facut-o nici nu este gay, nici nu mai locuieste in Romania, si mi-a scris despre cele intimplate pe un ton amar. Am citit, am explorat diverse forumuri de discutii si injuraturi reciproce, ca sa aterizez pina la urma la Andrei Gheorghe. Am trecut rapid peste unele vulgaritati stilistice (care poate ca alta data m-ar fi tinut la distanta; dar acum mi-am dat seama ca, pur si simplu, asta este stilul bucurestean) si am avut niste discutii chiar interesante cu obisnuitii casei. Iata deci:

Tema principala a fost problema adoptiunii in cupluri homo; am discutat aici in mod special cu Bestia (don't ask me! :-) si am ajuns la o concluzie la care nu m-as fi asteptat: Cum ca adoptiunea nu ar trebui sa fie ingaduita cuplurilor homo, pentru ca acei copii adoptati ar avea de suferit. Pina aici, exact opusul pozitiei mele initiale; dar iata explicatia: Suferintele respectivilor nu s-ar datora incapacitatii barbatilor (daca despre barbati este vorba) de a oferi afectiunea si grija necesara copiilor, ci anturajului, scolii si cartierului, care probabil ca ar reactiona cu toata cruzimea aflind ca parintii nu sunt mama si tata dupa modelul clasic. (Si aici trec peste anumite suculentze de exprimare, recunosc, nu lipsite de un anumit humor, cit se poate de politically uncorrect.) Problema este deci, pina la urma, generala intoleranta si lipsa de educatie democratica a boborului.

O tema secundara a fost aceea a orientarii sexuale a copiilor eventual adoptati de perechile gay -- cum ca adica acestia ar deveni si ei tot gay la virsta maturitatii sexuale, si deci nenorocirea s-ar propaga. La citeva zile dupa aceste discutii, asistam la un examen in care candidatul avea de explicat o teorie a invatarii sociale si domeniul de aplicabilitate al acelei teorii. M-am amuzat copios (si i-am povestit apoi si profesorului) de ideea cum ca orientarea sexuala s-ar putea invata prin puterea exemplului. (Desi nu stiu daca amuzament este cuvintul cel mai potrivit aici.) Daca asa ar fi, atunci probabil ca homosexualitatea s-ar putea trata si vindeca fara prea mari probleme.

Tema tratamentului homosexualitatii este foarte interesanta si mai putin inocenta decit pare. Cu atit mai mult cu cit au aparut si in Romania (sau cel putin in limba romana) reclame pe aceeasi tema. Inutil sa repet ca la ora actuala majoritatea psihologilor de formatie academica s-au lamurit ca homosexualitatea nu se poate trata decit in cazuri speciale, izolate si de exceptie, si ca succesul este mai mult decit indoielnic. Ramine totusi un motiv foarte interesant de a sustine ca tratamentul exista si este efectiv: Daca homosexualitatea se poate trata cu succes, atunci ar insemna ca homosexualii care (mai) exista sunt homosexuali pentru ca asa vor ei, nu pentru ca asa s-au nascut. Drept care nu ar fi cazul sa li se acorde drepturi sau, mai mult, ar putea chiar sa fie scosi din nou din legalitate. Logica este impecabila; ramine de cercetat valoarea de adevar a premizei.

In aceeasi ordine de idei, intr-un avint retoric am pomenit lagarele de concentrare. Cineva a spus ceva de genul ca "sa le dam la cap homosexualilor care se manifesta in public", iar eu am raspuns ca stiu pe cineva care a facut-o chiar foarte eficient, la scara industriala, cu camere de gazare si crematorii. Mi s-a raspuns ca exagerez (si in acleasi timp, spre multumirea mea, discutia a revenit la un ton ceva mai civilizat). Si totusi nu am exagerat deloc. Este un adevar istoric ca homosexualii se numara printre victimele holocaustului; si din pacate, pina acum nu li s-a recunoscut complet pozitia de victime, si nici vorba sa fi fost despagubiti ca alte grupe sociale sau etnice. Bine-bine, dar asta a fost atunci. Am replicat ca acel "atunci" nu este mai departe de 50 de ani, ceea ce nu este nicidecum mult la scara istoriei. Walter si Robert, de exemplu, au vecini care au fost nazi in anii 40, si care sunt in continuare membri activi ai Partidului National-Socialist (ei bine, da, acest partid exista in mod oficial!) si care se manifesta ca atare si in ziua de azi. Eu insumi, mergind pe o strada principala, in München, ziua in amiaza mare, am vazut un rabin in costum traditional si apoi un vagabond care a racnit in urma lui "Jude!!!". Din acel moment nu mi s-au mai parut atit de indepartate si de imposibile timpurile holocaustului.

O mare uimire pare sa fi stirnit statistica: in orasele mari (cel putin in Vest), procentul de homosexuali se considera a fi intre 5 si 10%. Asta ar insemna, la un oras de marimea Bucurestiului, cam 100-200.000 de homosexuali. Cineva a dat-o in bascalie si a zis: ahaha, atunci homosexualii ar putea sa intre in parlament? Am raspuns ca in München exista o grupare politica pe nume Rosa Liste, care este reprezentata si in consiliul orasenesc. Si am spus povestea cu vecinii lui Walter: De fiecare data cind ziarul Partidului National-Socialist combate homosexualii, Walter primeste un exemplar cu articolul respectiv incercuit cu creion rosu. De fiecare data cind Süddeutsche Zeitung publica stiri politice despre Rosa Liste, toti ceilalti vecini (si blocul sa tot aiba vreo 100 de apartamente) gasesc in cutia de scrisori cite o copie cu numele lui Walter subliniat cu rosu. Urmarea a fost ca toate gospodinele din bloc voteaza de atunci Rosa Liste.

Un punct de vedere pe care nu prea reusesc sa il inteleg: O parte dintre participantii la discutie scriau foarte detaliat cam ce isi inchipuie ei ca fac homosexualii intre ei, dupa care comentau ca vai ce scarbos. Subiectul parea sa exercite asupra lor fascinatia pe care privirea sarpelui o exercita asupra gainii pe cale de a-i deveni cina sau dejun, dupa caz. Situatia am regasit-o pe situri care "combateau bine" (si in limba romana!) la adresa homosexualilor: liste foarte detaliate de tehnici amoroase, toate prezentate sub titlul: Toti homosexualii fac asta, rusine lor! Mi-am adus aminte de o distinsa doamna care locuia in Glockenbach, cartier preferat al comunitatii gay, si care se uita seara pe geam in apartamentele vecine indignindu-se gratios. Cind a intrebat-o cineva de ce comite aceasta indiscretie, nu a stiut prea bine ce sa raspunda.

Sa zicem totusi ca nu ne deranjeaza indiscretia si uitatul pe gaura cheii in dormitor (desi face parte in mod clar din strategia de denigrare a homosexualilor). Ceea ce nu observa nimeni este dragostea. Simplul fapt ca, inainte de a ajunge in pat, persoanele in cauza pot sa se iubeasca. Si ca dragostea este un sentiment profund, inainte de a fi un eufemism si o gimnastica sexuala. Si ca un cuplu stabil, indiferent de orientare si sex, presupune si o responsabilitate reciproca. Despre asta nu spune nimeni niciodata nimic.

In fine, lucrul care mi se pare cel mai de neinteles este urmatorul: In discutiile dintre comunitatea hetero si cea homo, prima din ele da de multe ori de inteles ca daca cea de-a doua ar fi egala in drepturi cu ea, asta i-ar lipsi de... de ce anume? Concret: Cum ca daca homosexualii ar avea dreptul la casatorie, heterosexualii s-ar simti rusinati (!) sa intretina relatiile corespunzatoare, obligati (?!) sa intretina si ei relatii homo, sa isi legifereze depturile (si asa legiferate) etc. Pina aici, lucrurile sunt in general spuse mai mult pe ton de banc si bascalie. Dar ele merg mai departe, pozitia se regaseste foarte des si in discursul politic din multe tari ale lumii. Formularea este putin alta, esenta este aceeasi: Acceptarea casatoriilor homosexuale ar submina, zice-se, institutia traditionala a familiei. Acesta este un argument standard al partidelor conservatoare contra casatoriilor homo. Daca chestia asta are vreun sens, tare as vrea sa mi-l explice si mie cineva.

Va urma (din pacate)

Normalitate

Cind am inceput sa scriu acest jurnal, am facut-o pentru a da un exemplu de normalitate: o viata cotidiana fara handicapuri, discriminari, nevroze si tenebre. Mi-am promis (1) sa nu fac activism politic pro-gay; (2) sa nu ma uit la turpitudinile acestei lumi spunind: vai, ce ingrozitor, in ce lume traim! si mai ales (3) sa nu vorbesc despre fotbal. Exista totusi circumstante care, daca nu scuza incalcarea unor principii autoimpuse, cel putin ofera o explicatie despre cum s-a ajuns la asa ceva.

Domnu' Inginer a plecat la sfirsit de saptamina sa isi viziteze tatal, iar eu nu l-am insotit pentru ca aveam de lucru. Drept care, simbata pe la prinz, dupa curatenie, cumparaturi si alte urgente casnice, m-am urcat in masina si am pornit spre birou. Am lucrat citeva ore bune, in pauze am studiat la flaut, iar pe seara am iesit sa iau aer. Am fost pe insula de la Flaucher. Niste surate faceau un trio in padure, altele, in imediata lor apropiere, se dedau unor placeri singuratic-voyeuristice. La capatul celalalt al insulei, m-am asezat pe pietrele calde, in apropierea unui mosuletz cu slip inflorat multicolor tatuat direct pe piele. Cite doi, cite trei, cei care mai erau pe acolo isi spuneau povesti, schimbau replici amabile sau faceau planuri pentru seara. Cineva aprinsese un foc si facea un gratar. In sfirsit: M-am dezbracat, m-am intins cit eram de lung si am savurat ultimele raze de soare, linistea si fosnetul apei. La intoarcere, parca-parca m-ar fi tentat o portie de sarmalute romanesti in foi de vita la madam Mazarik, dar cred ca pina la urma nu mi-a fost destul de foame pentru asta.

Pentru ca descrierea sa fie completa, trebuie sa spun ca exact in acel timp se juca meciul de fotbal dintre echipele Germaniei si Suediei -- si anume, asa cum avea sa imi explice domu' Inginer cu vreo doua zile mai tirziu, nu in cine stie care oras, la sute de kilometri distanta, ci chiar aici, la München. Eram prins in capcana: Leopoldstrasse a fost blocata, 600.000 (!) de suporteri si-au dat in stamba dupa meci, iar eu nu am mai avut cum sa ies cu masina din garaj. Colombina imi daduse telefon: vroia sa il iau pe Gogoscharski de la o petrecere. Cu draga inima, dar cu conditia sa scap mai intii de aici. In speranta (naiva) ca spiritele se vor potoli in timp util, am asteptat. Pe geam vedeam in toate colturile barbati urinind sau vomind; femei in acelasi posturi prin tufisuri. Racnete, sirene, trimbite, sticle sparte, lozinci scandate. Am pornit pe strazi, intre timp eram lihnit de foame. Cartierul Schwabing e plin de circiumi, iar eu imi inchipuiam (alta naivitate) ca pot sa ma asez intr-una din ele si sa maninc oarece. Printr-o minune am gasit un supermarket deschis si mi-am luat un pachet de biscuiti si o sticla de suc de morcovi pentru bebelusi. Un politist mi-a explicat ca Leopoldstrasse avea sa ramina blocata pina la 4 dimineata. A doua zi, duminica, pe la ora 11, la vreo 30 de grade, mirosurile erau indescriptibile, inclusiv in subsolul cladirii noastre, comun cu al barului de alaturi, si in holul de la intrare. Armatele salubritatii nu reusisera inca sa adune toate gunoaiele si cioburile. Citiva clocharzi cu pungi de plastic adunau sticlele goale care de pe unde fusesera aruncate. Abia furtuna si ploaia torentiala de seara au reusit cit-de-cit sa spele dejectiile si sa atenueze mirosurile.

Dar ce vroiam sa spun de fapt: Oamenii de bine bucuresteni au reactionat cu indignare la parada gay acum vreo trei saptamini. Inutil sa mai fac comparatii: Este clar ca manifestarile microbistice au cu totul alt calibru si alte consecinte, si nu se indigneaza nimeni. Pentru ca, nu-i asa, manifestarile si obiceiurile majoritatii apartin prin definitie normalitatii.

Gradina

Cum urcam dealul, urmind curbele lenese ale strazii, incercam sa imi amintesc cum se numeste gradina de vara din virful lui. Eram pe Giesinger Berg, un soi de colina a Mitropoliei, singurul punct mai inalt din mijlocul campiei, in centrul orasului, dar iertat totusi de fanteziile arhitectonice ale diverselor Puteri din perioadele tirzii ale istoriei. Principalele edificii din zona erau cele monahale (foste cindva; acum vedeam printre ele o inchisoare de neimaginat in timpuri actuale, cu gratii groase la ferestre si vreo doua siluete nemiscate in spatele lor), apoi fabricile de bere. Numele era cunoscut, era locul unde se intilnesc politicienii la anumite ocazii, nici pe astea nu mi le aminteam, iar domnu' Inginer nu stia nici el. In postura de munchenez, el era, la urma urmei, inca mult mai proaspat decit mine. La intrare ne-a intimpinat firma arcuita deasupra: Nockherberg. Aha. Pai daca'i asa, hai sa intram. Frunzisul castanilor era inca proaspat, iar umbra lor subtire era deja binevenita. Domnul Paulaner (asa scria dedesubtul bustului de granit) privea cu hotarire pe deasupra. Ne-am intrebat o vreme daca de un "domn" era vorba. Sau poate de un "tovaras", am sugerat eu? Anuntat la toate buletinele meteo, un vint aspru de la Rasarit aducea peste noi stropi din fintina. De sub marginea farfuriei in care se aduna apa, o fetita cu par auriu privea cu evlavioasa incintare la sfantul Franz din Paula, de jos in sus.

A doua zi, duminica, in gradina noastra batea acelasi vint. Domnu' Inginer punea pistilul imens al mojarului de la bucatarie peste teancul de servetele, sa nu zboare. Am facut un apropo, el mi-a facut cu ochiul. Walter si Robert ne faceau complimente, Walter ne informa despre festivalul corurilor gay si urmatoarele excursii ale gay outdoor clubului, Robert se interesa de trandafirii mei, si amindoi isi serveau din cind in cind unul altuia mici intepaturi de cuplu intrat in al 45-lea an de viata comuna. De fapt, nici nu se potrivesc, comenta mai tirziu domnu' Inginer: Un berbec cu un taur, ca nuca in perete. Priveam, putin amuzati si putin induiosati, cum BMWul rosu cu care Robert isi facuse pe vremuri delegatiile de servici disparea la capatul strazii. M-am intors in gradina si am continuat sa plivesc buruienile pina cind nu am mai vazut nimic. Lalelele galbene si rosii luminau in intuneric.

Luni dis-de-dimineata ma priveam in oglinda de la baie: o basica mare in podul palmei stingi, ceafa bronzata, fundul alb. Fiind timpul sa trec la tinuta de vara, mi-am luat o pereche proaspata de lentile de contact. Arat ca un gradinar autentic? m-am informat. Eram inca ametit de somn, dar imi amintisem. O reteta de mult pierduta, o alchimie intreaga, din care facusera parte, cel putin de data asta: frunzisul proaspat si linistea castanilor, parul alb stralucitor si ochii albastri ai lui Walter, vintul aspru de primavara, vizita scurta si musafirii la umbra nucului, dar mai ales gradina, apoi lucratul pina seara tirziu si pina cind vazusem ca ceea ce ma incomoda in palma stinga era basica pe care o facusem de la sapaliga. Reusisem sa trezesc -- nu oboseala insasi, acea oboseala placuta care se revãrsa odata, seara in baia fierbinte si in asternuturile proaspat apretate de mama, ci amintirea acelei oboseli, pret de citeva secunde. Acum stiam din nou.

Cum am petrecut ziua Ungariei

Pai sa vezi (vroiam sa-ti spun), am zburat la Cluj. La Otopeni, stewardessele erau excitate, ceea ce nu le facea mai amabile. Erau oricum fardate strident, aveau mainile prea mari si umerii prea lati. Apoi am tinut trei cursuri. Baietii erau tare draguti si inteligenti. Si fetele? m-ai fi intrebat. Si fetele. Pe seara am fost in ‘El Simon’. Un Gavroche dansa csardas cu Saraghina lui Fellini, Al Bano si Dorin Anastasiu se priveau in ochi, eu insumi ma intretineam cordial cu Federico, straduindu-ne sa acoperim muzica.

Apoi ma gindeam, meditind la experientele mele de o parte si de cealalta a Carpatilor. Hai sa zicem ca noi doi am fi un cuplu. Hai sa zicem, numa’. Si sa mai zicem ca eu as avea unele pofte si dorinte care ar depasi etica si morala cuplului. (Si nu ma refer aici numai la amoruri extraconjugale.) Oare nu crezi ca ar fi practic sa te previn din cind in cind ca eu sunt un porc, ca am sa seduc maine-poimaine pe X si pe Y desi ti-am jurat fidelitate si credinta, ca am sa te exploatez si am sa te fac sa te saturi de mine si sa-ti iei campii? Tu ce ai spune? Ai spune (a) “Saracu’, are problemele lui, ca fiecare dintre noi”, (b) “Pe mine nu ma deranjeaza complexele tale, eu te iubesc asa cum esti” sau (c) ai trece cu vederea aceste mici scene (incadrindu-le eventual in categoria fishing for compliments) si ti-ai vedea de treaba ta? Sau poate ca, ar zice Dr. Psy(nocchio), regularitatea si pretinsa inocenta a acestor scene ar avea asupra ta efectul unui vaccin, si eu as putea sa fac toate cele enumerate (mai putin sa te fac sa iti iei campii), sa fiu si sa ramin acelasi porc, in timp ce tu ti-ai pastra o incredere nezdruncinata, ba chiar te-ai amuza pe seama amicilor spectatori care ar lua in serios declaratiile mele de promiscuitate? Pentru ca, o stim cel putin de la crimele din Rue Morgue incoace, ascunzatorile cele mai bune sunt acelea expuse perceptiilor cotidiene, tocite de rutina.

Dar hai mai bine despre primavara sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Intors acasa la sfirsit de martie, mi-am cautat florile sub stratul de zapada. Cinci centimetri de zapada invechita, un centimetru de gheata, iar dedesubt, in apa rece, trandafirii aveau deja muguri proaspeti si verzi. Pe linga asta, dragul meu, toate micile mizerii ale acestei lumi sunt niste puncte negre pe care le vezi din avion. Nu stii prea bine ce ar putea sa fie, si le treci cu vederea. Pentru ca incepuse sa ploua, cald si usor, m-am ascuns cu domnu’ Inginer in casuta din gradina, la o bere. Aveam loc, atita cit sa stam turceste unul linga celalalt. Crezindu-se neobservate, mierlele curioase alergau de-a curmezisul gazonului.

Azi de dimineaza, domnu’ Inginer ma intreba insinuant: Pentru cine te aranjezi tu atita timp in fata oglinzii? Pentru mine si pentru tine. Bine, dar abia daca ne vedem. Pai uite-ma, sunt aici, nu? am raspuns intinzindu-mi crema de ras pe obraz. Vai mie, cu masca de frumusete pe fata! Fii multumit ca nu port moate si bigudiuri, am raspuns, si am inceput amindoi sa ridem.

Din putzul gîndirii

Intelepciunea no. 1. Pe romaneste, zice: Nu’i pentru cin’ se pregateste, ci pentru cin’ se nimereste. Ei bine, daca’i asa, atunci avem de a face cu o greseala de planificare, dixit. Uite eu, de exemplu (eueueueu) m-am gindit ieri sa plec mai devreme de la birou si sa continui sa lucrez acasa. Dar uitasem excavatorul si groapa de fundatie de alaturi. Asa ca liniste ioc. Ma inchisei si zavorîi in budoar cu exercitiile de flaut. Nu pentru multa vreme insa: Domnu’ Inginer aparu si el, bine dispus. (Ca de Carnaval, deh.) Scoase la iveala doua halci de carne, niscaiva cartofi si porni preparativele. Ca sa nu ma las mai prejos, coborîi in pivnita si adusei un Beaujolais Villages 2002. Si iata si intelepciunea no. 2, hehe: O greseala de planificare nu exclude in mod necesar un happy-end. Anumite persoane (noinoinoinoi) pot sa fie oricind (citi ani ziceai ca sunt? ma intrebã domnu’ Inginer in timpul actiunilor) ca in luna de miere.

Iar miine, de Miercurea Cenusii, ne vom presara cu totii cenusa pe capete si ne vom cai fatarnic.

Un albastru infinit

Cu siguranta ca replica cea mai frecventa in menajul nostru este: Eu cu ce ma imbrac? Nu am nimic sa-mi pun pe mine! Rostita dis-de-dimineata pe ton dezolat, in fata sifonierei cu toate usile larg deschise. (Un raspuns aproape la fel de frecvent descrie si recomanda diverse forme si grade de exhibitionism urban.) De data asta, penuria era localizata in spectrul camasilor de servici: alb, negru, albastru de preferinta inchis, si o variata gama de griuri: gri-cenusa, gri-asfalt, gri-soricel...

Imi beam ceaiul in bucatarie si visam cu voce tare la culori proaspete: Un pulover in culoarea mladitelor tinere, in care abia incepe sa pulseze clorofila sub primele raze solare, pus numai pe umeri si cu minecile innodate in jurul gitului ca o tandra imbratisare, peste camasa de culoarea cerului de primavara... Domnu’ Inginer veni din baie cu buretele de menaj verde-praz, il apropie de omologul sau spalator de vase bleu-bébé si spuse cu periuta de dinti in gura: Vezi ce bine se potrivesc?

Dupa-amiaza am sa trec prin oras, sa imi cumpar exercitiile zilnice pentru flaut ale lui Frederic cel Mare (studiile lui Prill si duetele progresive ale lui Ernesto Köhler au devenit cu timpul la fel de cenusii ca si vremea la inceput de an), o coarda mi pentru vioara (Gogoscharski a reusit sa mi-o rupa la acordat) si poate s-o gasi, in sfirsit, si ceva de imbracat.

Nimic de spus

Am salutat-o mai intii pe doamna Profesoara. Mi-a retinut mina mai mult decit ma asteptam. Buna seara... dumneavoastra... si vorbiti romaneste... O vedeam cu ochii mintii deschizind si inchizind sertarele memoriei si incercind sa aduca la unison o disonanta cognitiva: Stia ca domnu’ Inginer vine la restaurant cu prietena de origine romana. Restaurantul era (zice-se) romanesc, incheierea (aproape) logica a cursului de limba. Doamna Profesoara nu prea stia germana, domnu’ Inginer nu prea stia romaneste, si nici unul din ei nu isi daduse osteneala sa lamureasca neintelegerea. Iata-ma pe post de Miss Understanding, o aparitie care se suprapunea partial cu asteptarea: Destul de mult cit sa fie clar ca domnu’ Inginer venise, ca si ceilalti, cu persoana cea mai apropiata; dar inca nu destul cit sa reactioneze chiar ca si cind nimic nu ar fi fost mai firesc. Si totusi. Calmul si bunul-simt ardelenesc (pentru ca Doamna era din Bistrita, una din cele Sapte Cetati transilvane), combinate desigur cu multi ani de experienta cu persoane de orice nationalitate si sex avind toate in comun lupta acerba cu conjugarile si declinarile limbii romane, au estompat orice umbra din vocea si privirea ei. Dictie perfecta: Imi pare bine, luati loc, ati mai fost in acest local, apoi i-a intrebat pe ceilalti daca au inteles cele spuse, si conversatia si-a continuat cursul obisnuit.

A doua zi. Suna telefonul. Una din cele doua secretare (un fel de fata babei) imi spune cu voce lipsita de inflexiuni ca Sefu’ vrea sa vorbeasca cu mine. Mi-l da la telefon. Sefu’ gifiie (urcase doua etaje in fuga, la el in birou) si zice ca imi simte lipsa si ma asteapta. Cealalta secretara (un fel de fata mosneagului) fusese bolnava, drept care toate programarile de examene orale si sustineri de doctorat ramasesera in voia intimplarii si autogospodarirea persoanelor direct interesate. Chestiunea odata clarificata, scriam protocolul si zimbeam pe sub mustata. Candidatul corespundea intru totul unui stereotip binecunoscut: Micut, dragut si cu barbutza, voce inalta si moale, imbracat intr-o combinatie suspect de perfecta, costum de afaceri cu mici quelquechosuri discrete, carora nici un barbat hetero nu le-ar da atentie. Un inel argintiu pe degetul de rigoare, despre care stiam dintr-o alta prezentare ca, daca se rasuceste de la un gest la altul, arata o piatra pe care nu reuseam sa o identific din sala. Probabil un safir asortat la culoarea ochilor. Ne privea serios si profesional, dar m-as fi asteptat, ca la surisul Giocondei, in secunda urmatoare ori sa ne dea cu tifla ca un pezevenghi ce era, ori sa aiba un orgasm. Ei bine si, peste toate astea, face in mijlocul expunerii o aluzie la cei trei copii ai lui. Probabil ca daca as fi fost ardelean mi-ar fi fost mai usor sa imi pastrez calmul de circumstanta si zimbetul la limita mustatii inexistente. Ar fi interesant de stiut la ce se gindeste un ardelean intr-un asemenea moment. Eu m-am gindit ca as putea sa ii scriu un mail si sa il intreb cum e cu cei trei copii. Poate ca mi-ar fi raspuns, poate ca, din vorba in vorba, ne-am fi intilnit la o cafea... “la Cina, sau la cinema”... Nu, Clementina, toate lucrurile care s-ar fi putut intimpla atunci mi-au fost dintr-o data atit de straine si indepartate, incit pur si simplu nu am avut nimic de spus.

In rest: Gogoscharski are un bandaj in culori pastel la mina stinga si, conform relatarilor Colombinei revoltate, vinatai asortate pe tot corpul. Si nici macar nu a reusit sa se califice la concursul de patinaj pe scari in jos, in ciuda stradaniilor si a echipamentului la moda pentru care si-a golit de curind pusculita. Nici voce nu mai are pentru ca, mi-a explicat Arlechinul (stia el ce stia), la acel concurs erau multi decibeli, iar el trebuia sa vorbeasca tot timpul cu unul si cu altul. In acelasi timp, pe alte meridiane, Prinzessa bea ceai si asteapta. Intr-atita s-a facut de lady englezoaica. Nimic altceva de spus.

Bond, James Bond

Tragind linie si facind socoteala, dupa doua saptamini de conced, kilogramele de peste si langustine, de carne de ied si miel, sticlele de vin, dulciurile de Sarbatori, si tot restul (mmmmmm) de consumatii savuroase capata proportii pantagruelice, drept care se cuvine sa fie trecute sub tacere. Iar tinarul superb, care imi spunea in spaniola ceva de neinteles sub privirile ingrozite ale receptionistei, si sub ploaia fina si deasa care cadea din aspersoare, se integreaza perfect in imagine. Lantul cauzal l-ar fi fericit pe orice Sherlock Holmes amator sau profesionist: In mijlocul aleii pavate cu un soi de caramida bruta, era, din loc in loc, cite o dala de ceramica andaluza smaltuita. Lucioasa si uda. Am zburat ca James Bond, si asta, ce ironie, exact dupa ce primisem la receptie confirmarea zborului de intoarcere. Ceea ce incerca sa imi spuna gradinarul a carui virsta se numara desigur intr-o unica primavara fara sfirsit (asa e acolo), se referea probabil la cucuiul occipital care crestea vazind cu ochii, ca in desene animate.

Restul sta bine intr-o lista:

Hotelul “La Quinta”, caruia ii cazuse a-ul final si statea intr-o rîna pe acoperis. Animalele de casa erau in mod explicit nedorite, in schimb existau pisicile casei, care ne-au oferit citeva nopti albe, mieunind cu insistenta intr-un punct aleator al coridorului rasunator care aducea cu al unei inchisori din filmele americane. Figura de criminal recidivist cu care m-am prezentat la receptie la ora 6 dimineata nu a parut sa foloseasca la ceva. Spaniolii pot (desigur in urma unei generozitati genetice a naturii) sa faca o figura extrem de serioasa, cu care te asigura nonverbal ca in urmatoarele 3 pina la 5 minute, o Armada insetata de singe va porni pe numitele coridoare la vinatoare de pisici. Ca in filmele lui Almodovar, nimic nu este ceea ce pare. Cind plecam cu bagajele dupa prima saptamina si ne mutam de la nord la sud, am avut parte de o induiosatoare scena de familie: Pisica mama, intinsa felin intr-un loc perfect vizibil si la fel de inaccesibil, si patru pui de culori varii hranindu-se cu pofta. Pe unul din ei il cunosteam deja foarte bine, si nu numai din vazute.

Pico del Teide si platoul din jurul lui, permanenta surse de imagini epatante. Zapada pe versantul nordic. Nori burzuluiti la vreo 1000 m, platoul la 2000 m, conul vulcanului la 3718 m. Cea mai sigura telecabina din lume, care mi-ar fi placut sa ma duca pina la buza craterului. Siguranta provine din faptul ca telecabina nu functioneaza niciodata din motive de vint.

El Abrigo si barul cu peste. Un mic golf intr-un sat de pescari, citeva vase de pescuit si o circiuma care mi-a amintit de Dobrogeanul de la 2 Mai. Te duci la lada frigorifica, arati cu degetul, obiectele respective ajung instantaneu pe gratar, dupa care vin la masa alaturi de cartofi fierti cu crusta de sare de mare, sosuri canarice verzi si rosii, si salata. Ah da, si vinul alb “de masa”, sec si cu iz de cenusa vulcanica. (Stiu, am zis ca nu intru in amanunte, dar tocmai m-am intors de la cantina cu un sentiment de profunda nemultumire, si simt nevoia unei compensatii. Rog cititorul sa fie intelegator.)

Perechea de pensionari scotieni, singurii nostri vecini timp de vreo 4 zile. Ea, cu sentiment: When you play the flute, it is *so* relaxing! Lectia seriozitatii barbatilor spanioli nu a folosit la nimic, figura mea a ramas sceptica: Am inceput studiul flautului travers pe la sfirsitul lui noiembrie, in concediu am exersat cite doua ore pe zi, iar cei doi stateau cam toata ziua in hotel.

In aceeasi ordine de idei, jucaria domnului Inginer, pe care si-a cumparat-o cadou de Craciun. Un mp3 player, cu un hard disk pe care copiaza si in ziua de azi colectia comuna de CDuri. Si cu posibilitatea de inregistrare. M-am inregistrat. M-am ascultat. I-am spus: Dumnezeule mare, ce rabdare ingereasca poti sa ai. (Daca ar fi stiut deja destula romana, probabil ca mi-ar fi raspuns: Ingereasca? Nu! Inginereasca...)

Pentru ca veni vorba, cadourile de Craciun. Dupa-amiaza am mincat festiv – si cel mai festiv mincam cind gatim noi insine. Apoi am iesit la plimbare. (Inainte sa plecam, fiecare din noi s-a intors brusc in dormitor, a cautat repede ceva in bagaje, si a pus acele lucruri pe masa. Gata, mergem.) La intoarcere, surpriza: Ia te uita, a venit Mos Craciun! Pentru domnu’ Inginer, o camasa pufoasa de flanela, in culori vesele si asortate la ochii lui (ca sa nu se mai plinga ca ii intepeneste ceafa fiindca umbla prin casa cu o chestie oarecare fara guler), un fular (cel vechi avea o gaura) si un carnet cu adrese de restaurante si tichete de reducere 50%. Pentru mine, o carte despre trandafiri, una despre orhidee (numele vine de la grecescul “orchis”), un stativ pentru flaut, un tabel cu digitatia respectiva si doua cesti de cafelutza cu modele orientale.

Plaja, in dosul aeroportului, linga Muntele Rosu. Una din putinele plaje, amenintata si ea sa fie transformata intr-un port de yachturi. La capatul ei, treci peste niste stinci si ajungi la playa nudista. Nisipul curge pe munte in jos, in timp ce vintul il sufla inapoi in sus. Citeva perechi hetero ocupa in fiecare dimineata, devreme, locurile cele mai bune. Perechile homo, unele stau pe plaja, la un loc cu ceilalti, altii insirati mai departe, printre stinci. Dintre ei, spaniolii, cu aceeasi morga, intinsi la plaja brat la brat. Nemtii, inconfundabili si practici. Francezii, lejeri si charmanti. O nemtoaica cu un numar remarcabil de riduri, cute si pliuri, de sus pina jos. Din cind in cind, cite o pereche nehotarita, in explorare, in cautarea unul loc mai adapostit. Se cinta un cintec, se taie o prajitura, cineva ne serveste si pe noi. M-am scufundat, acolo unde iti ajunge apa pina la piept, daca nu chiar mai jos, si unde oceanul ti se pare un loc agitat si lipsit de viata. Puzderie de pesti, pe care ii gasesti, indiferenti, in fiecare zi in exact acelasi loc, ca si turistii pe plaja. Ai impresia ca, daca intinzi mina, ii prinzi – si ei dispar.

Asta e Tenerife. Al cincilea (sau cine mai stie) concediu pe aceeasi insula subtropicala din Atlantic, nu mai lunga de 100 km, nici mai inalta de 4000 m. In schimb invadata de hoteluri, printre care este din ce in ce mai greu sa gasesti un loc nealterat. Tragi linie, faci socoteala, si... ce ramine? Zborul de intoarcere pe deasupra Alpilor, in miez de iarna, la ora cind apune soarele. Virfurile acoperite de zapada, strapungind nori si ceata, inrosite de lumina apusului. Cred ca e cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in concediu.

Ziua cea mai scurta

Melancolia de dimineata: Ce ne vom face, dragul meu, cind ziua cea mai scurta nu isi va mai gasi perechea in noaptea cea mai lunga? Cind vor fi la fel de scurte amindoua, iar noi nu vom mai gasi Timpul? Cind Gramatica, etalind inocenta ei de Alba-ca-Zapada cu inima padurarului in buzunarul de la sortz, ne va spune cu simplitate ca “cel mai, cea mai, scurt, scurta” nu este decit un superlativ relativ, si hei baiete, tralala, stai sa-l vezi numa’ pe cel absolut?

Pentru a sarbatori Craciunul in familie (familia fiind, desigur, compusa din: un sef, trei jumatati de secretara, cinci colegi actuali, treizeci fosti, plus umila mea persoana), vom face o plimbare prin Englischer Garten spre turnul chinezesc. Acolo ne vom preumbla timp de doua ore printre tarabele de bilci, vom bea vin fiert cu scortisoara, iar la orele 16, cind vom fi inghetat bocna, vom intra la restaurant, unde vom avea de ales intre meniuri à la carte si meniul festiv standard. “La Moulin Rouge ferestrele erau aburite; acolo beam vin rosu tacuti, asteptind inserarea; eu iti ascultam respratia egala care se lovea de ferestre si desena; castele, creneluri si arbori fantastici; si lumi minunate cu lanturi de argint; in care se zbateau deopotriva printese si servitoarele lor.” Scria odata Liliana, poeta. Ruth comenta: Sefului nu i-a placut niciodata sa facem petrecerea de Craciun in alta parte decit la noi, unde isi tine cuvintarea, fiecare cinta din ce poate, sau recita, sau povesteste, pe urma vine Mosul (contrastul intre pielea maslinie a lui Oli si barba de vata nu deranjeaza pe nimeni), ne bucuram, ne uram la multi ani si apoi ne grabim fiecare la ale noastre. Numai ca madam X si madam Y, celelalte doua jumatati de secretara, s-au saturat sa stringa si sa faca curat dupa, asta e adevaratul motiv. Si asta tocmai de ultimul Craciun cu seful. Cum sa-si puna Oli barba de Mos la turnul chinezesc? In gradina englezeasca??

In gradina englezeasca, la turnul chinezesc, facusem aceeasi plimbare in sens invers. Dadusem ultimul examen in cladirea in care fusese cu mult inainte acel post de radio subversiv, era la mijloc de iulie si eu lalaiam pe sub frunzisurile carnoase. Ziua era lunga. Azi de dimineata, cind inca nu se facuse bine lumina, dar eu imi terminasem deja exercitiile de burdihan, domnul Inginer ma stringea in brate, imi soptea la ureche vorbe tandre (desi nu lipsite de o anume ironie) si ma intreba de ce nu ii raspund la fel. Cred ca sunt putin melancolic, i-am spus. Ce ne vom face, dragul meu? La radio cinta Shakira, cu voce patetica: Don’t bother, I’ll be fine.

La multi ani!

Lunga noapte a muzicii

Cum poate Abbado sa dirijeze o simfonie care ii apartine de fapt lui Celibidache?

Era duminica dimineata. Lumina ma orbea. Aveam sa aflu ca fusese noaptea cea lunga a muzicii: Simbata seara incep concertele, iar lumea alearga dintr-o sala de concert intr-o pivnita cu jazz, apoi la opera, apoi intr-un cort de circ in care se cinta, si tot asa pina dimineata. Ce nebunie! Iar a doua zi, duminica, abia se facuse ora 9, pusesem ceasul sa sune, iesisem de la metrou, pasisem peste maldare de gunoi inca neadunat, prinsesem autobuzul 54, si nici nu facusem doua statii ca il si vazusem: Avea gitul rupt si zacea la un colt de strada spre Englischer Garten, rezemat de stilpul unui semn de circulatie. Parasit. Capul cazut pe caldarim, atirnat inca in coarde. Un contrabas: ce drama!

Nu era inca nimeni pe strazi, si el statea singur acolo, in lumina cruda. M-as fi dat jos din autobuz, cine stie unde era statia urmatoare, iar eu as fi alergat inapoi, de teama sa nu mi-o ia cineva inainte. L-as fi adunat de pe trotuar, dragoste caritabila (dar cit de egoista!), l-as fi luat cu mine, as fi facut cei citiva pasi pina in birou, repede, l-as fi ascuns acolo. Apoi as fi plecat inapoi, mai departe.

Mai departe, spre biserica. Prinzessa, in rochie neagra, dreapta si zvelta, parul lung, impecabil, la confirmare. Cei 14 ani impliniti. Trebuia sa fiu punctual, sa ii aduc la timp inelui de aur, cu diamantul minuscul, princess cut. Iar imaginea aceea suprarealista am lasat-o sa defileze pe linga mine pe fereastra autobuzului. Contrabasul se sinucisese, imi spunea, citeva zile mai tirziu, la cafeaua traditionala, Thomas-2-Metri. El insusi un fost clarinetist, cu vocea profunda amintindu-mi intotdeauna de violonistul de care ma indragostisem cind aveam 20 de ani, si cu accentul lui bavarez, cum compunea povestea contrabasului extenuat de lunga noapte muncheneza a muzicii, zacind dimineata cu gitul rupt, la un colt de strada.

Fusesem punctual, ma intlnisem cu Prinzessa, asa cum stabilisem, in fata bisericii, si ii dadusem inelul de familie, pe care Goldnase montase micul diamant slefuit de un batrin capricios de la Stuttgart, in forma printesei. Iata fotografia, la marginea de sus atirna trei frunze de artar de un verde crud, patrunse de soarele acelei veri timpurii, iar ea ride, asa cum poti sa rizi numai la 14 ani. Au trecut de atunci trei ani si jumatate. Gogoscharski are acum 14 ani, si asteapta telefonul Mariei-Pilar, plecata in Egipt, scrie numele ei pe foi intregi si il decoreaza cu flori si frunze in lumina cruda. Iar Abbado dirijeaza, ce ciudat, simfonia care a marcat impacarea lui Celibidache cu Filarmonica din Berlin, incheierea unei povesti stravechi, sfirsitul unui predecesor genial, aroganta unui copil-minune pe nume Karajan, ruinele Berlinului dupa razboiul pierdut, si gradina plina de soare in care Maestrul, o jumatate de secol mai tirziu, ne spune ca exista speranta. (Domnul Inginer, iesind de la acel film, tot intr-o duminica dimineata, plinsese in hohote.)

Evadarea

Din mozaicul verii trecute lipseste un episod. Imaginea m-a urmarit zilele astea, asa ca am sa ti-o povestesc.

Eram in septembrie, pe malul marii Baltice, la Warnemuende, pe digul de la far. Conferinta incepea in dimineata aceea mai tirziu, sau pe mine nu ma interesa programul de dis-de-dimineata, sau keynote speakerul programat la ora aceea lipsea, sau, in fine, ne trezisem prin cine stie ce minune mai devreme ca sa vedem marea. O femeie (parea apropiata de virsta noastra, si nu voi mai rosti cifra pe care cititorii fideli oricum o cunosc; voi mai spune doar ca la acea vreme, in sala de mese a hotelului, domnul Inginer si cu mine eram de departe cei mai tineri clienti) o femeie, spun, privea nostalgica in departari, peste valuri, acolo unde s-ar fi putut vedea Finlanda si Suedia, ba chiar si zapezile vesnice, daca Pamintul nu ar fi fost atit de rotund. Visa, asa cum visam si noi. Si deodata, peste dig se abatu un val de copii, sau mai bine zis de tineri elevi, pentru ca erau exact la virsta la care te intrebi daca mai poti sa-i numesti copii fara sa ii faci sa se simta jigniti. Femeia Nostalgica se intoarse spre ei, plina de zimbet si asteptari. Cel mai indraznet, in fruntea cetei, se duse la ea si ii spuse: Vreti sa fiti sotia mea?

Digul se umplu apoi de grupul galagios, insotit de mai multe profesoare, printre care Femeia Nostalgica isi avea desigur locul ei. Un alt baiat, mai putin indraznet, dar nevrind sa se lase mai prejos, ne spuse: Astazi e ziua mea. Apoi paru ca se gindeste ca a facut o prostie si ca e gata sa se intoarca pe calciie si sa o ia la fuga. Noi i-am spus la multi ani, l-am intrebat citi ani a implinit, de unde vine, si toate cele. El s-a intimidat si ne-a raspuns la intrebari pe ton de elev scos la lectie.

N-as putea sa spun de ce mi-am adus aminte tocmai de scena asta. Posibil sa fie din cauza filmului de aseara. Domnul Inginer avea o dispozitie nu dintre cele mai bune, am cautat o comedie printre vechile inregistrari de la televizor, si l-am gasit pe Tanguy, fiul iubitor care, la 27 de ani mai locuia inca la parintii exasperati. Inca o data m-am amuzat copios gindindu-ma ca la 27 de ani locuiam si eu in continuare cu mama. (Spre deosebire de Prinzessa, clar, care exact in acele momente trebuie sa-si fi facut planurile de evadare din cuibul matern.)

Urechile lui Andrej

Era vara si cald la margine de Munchen, sa tot fie vreo zece ani de atunci. Faceam babysitting la baiatul unei prietene, in timp ce ea facea ora de vioara cu copiii mei. Andrej, fiul ei, avea pe atunci vreo trei ani. Era compact, cu ochii negri si avea niste urechi cum nu am mai vazut vreodata la cineva. (Probabil ca erau si foarte muzicale.) Nu prea vorbea, si asta nu pentru ca nu ar fi stiut sau putut. In schimb, ochii lui spuneau totul.

Andrej misuna prin jurul meu. Am receptionat din directia lui niste unde olfactive cum numai un copil care mai poarta pampers la trei ani (si Gogoscharski nu a fost nici el o exceptie) le poate emite. Basca caldura. Am comunicat cu el scurt si la obiect, apoi l-am luat pe sus, l-am dezbracat, am indepartat de urgenta obiectul mirositor in cauza, si l-am pus sub dus. Apoi am facut operatia inversa: I-am pus un pampers proaspat si singurul obiect de imbracaminte pe care il avea in acel moment: Un maiou alb, care a ramas atirnat in bretele de urechile lui Andrej. Am facut un pas inapoi ca sa imi contemplu opera. Ascuns pina in dreptul nasului in maioul recalcitrant, Andrej m-a privit cu ochii veseli si ghidusi. Este cea mai vesela imagine pe care am vazut-o vreodata.

De fapt, aici era vorba de cu totul altceva. Prinzessa a plecat, sau mai exact nu s-a mai intors din Anglia, unde plecase pentru o saptamina, in vacanta. Despartirea a fost capatul unui proces lung, interminabil de lung, si dureros. Nu mai pot sa fac nimic. Decit sa ma gindesc la urechile lui Andrej.

Domnul Inginer si ciclopul

Un banc vechi si de calitate oarecum indoielnica spune ca diferenta intre caderea de la etajul 1 si caderea de la etajul 10 consta in ordinea in care se aud strigatele subiectului si bufnitura. Se poate vorbi de noroc constatind ca accidentul domnului Inginer a fost analog caderii de la etajul 1: Mai intii trebuie sa se fi auzit scrisnetul bicicletei pe caroseria dubitei si bufnitura posteriorului pe caldarim (totul estompat de o ploaie abundenta), iar apoi comentariile lui, dintre care nu in ultimul rind aprecierile la adresa soferului chior care da peste el pe trecerea de pietoni si pe verde. Pentru ca se pare ca soferul era intr-adevar chior, adica nu vedea cu un ochi: Se uitase dupa o femeie care traversa, o asteptase sa treaca inainte sa porneasca, si cum domnul Inginer i se afla in jumatatea cealalta (lipsa) a campului vizual, pornise.

Dupa o dimineata petrecuta la spital, s-a intors acasa, s-a instalat cu ceainicul plin in fata televizorului (ce altceva pe asa o vreme) si m-a sunat la birou sa imi povesteasca patania, iar eu m-am luat cu miinile de cap: Ce a fost a fost, bine ca n-a fost mai rau, dar ce ar fi fost daca.

Ce ar fi fost daca ar fi fost mai rau? As fi aflat? Cind as fi aflat? Cind ar fi aflat colegii lui, pe care nu ii cunosc, si cind s-ar fi gindit sa dea un telefon acasa si sa anunte pe cine s-o gasi? Si daca ar fi ajuns la spital in stare grava, m-ar fi lasat cineva sa il vad? Imi dadea calitatea oficiala de colocatar dreptul sa aflu cum ii merge? Si eventual sa hotarasc ce ar mai trebui facut? Si daca tragedia ar fi mers pina la capat, mi-ar mai fi ramas ceva de la el? Ce mi-ar mai fi ramas de facut dupa tot ce se face intr-un asemenea caz, decit sa imi string bagajele si sa caut o locuinta mai mica, pe care sa o pot plati singur?

Mama: Vai, si eu care credeam ca Germania e mai, dar vad ca. Tatal lui, in alt registru: Ei, si sticla de schnaps, s-a spart si ea?

Domnul Inginer se plimba prin casa cu binisorul si face exercitiile de stil ale lui Queneau pe tema accidentului. Acum l-am dus la servici cu masina, unde probabil ca va continua sa povesteasca pina diseara, cind ma duc sa il iau acasa.

...si ce s-a mai intimplat pe aici?

La Malaga au fost zilele trecute de doua ori mai multe grade decit la München. O afirmatie care constituie o infractiune in materie de fizica elementara. Mi-l inchipui pe George Moisil, care mi-ar fi explicat cordial care este diferenta intre temperatura relativa si cea absoluta, si nu ar fi avut nici cel mai vag ton de repros sau de ironie in voce. La Malaga au fost deci 37 de grade, in timp ce noi, aici, aveam, de bine de rau, vreo 18 la ora prinzului. Jana s-a intors din conced. Am intimpinat-o ca batrina domnisoara Maudie Atkinson din “Sa ucizi o pasare cintatoare”: cu foarfeca de gradina in mina, inspectind tufele si arbustii, si ajustind pe ici si colo tot ce iesea dintr-un concept foarte personal de ordine gradinareasca. Pentru ca tabloul sa fie complet, imi lipsea palaria de soare. De care soare? Statusem toata duminica in casa si iesisem pe seara in gradina, in ciuda senzatiei de rupere de nori iminenta, pentru ca nu mai suportam pereti, ferestre inchise si televizor la mijloc de august.

Jana fusese 10 zile la Malaga. Si ce s-a mai intimplat pe aici in lipsa mea? m-a intrebat. (Domnu’ Inginer asculta conversatia noastra din bucatarie, facind o tarta cu prune.) Aaaaaaaaah... am tuns gazonul? am spalat rufe de am umplut tot spatiul de la subsol? am terminat de bricolat si vopsit in albastru-gentiana casa din gradina? cu metroul de 8:20 merge un tip la care se vede prin pantaloni cum ii ajunge dotarea pina la genunchi? Ce sa-i povestesc?? Ah sa vezi, azi dimineata pe la ora 6 s-au intors vecinii de vizavi de la o petrecere si au facut circ direct sub geamul nostru de la dormitor. M-am trezit, am orbecait fara ochelari si am deschis geamul. Trei figuri cetoase s-au intors brusc spre mine, probabil neasteptind nimic bun. Am vrea foarte tare sa dormim, am spus pe un ton care nici nu cerea, nici nu admitea replica. V-as ruga sa fiti atit de amabili si sa va continuati conversatia in alta parte. Desigur, desigur, a spus grabita silueta feminina. O alta silueta, care parea sa aiba concentratia cea mai inalta de alcohol, a mai spus ceva ce n-am inteles. Stii, a fost in sfirsit un semn ca cineva e aici, ii explicam Janei, in sfirsit oameni! Aha, a continuat ea fabulatia, ai fi putut la fel de bine sa ii intrebi: Ei, si cum a fost la petrecere? Drept sa spun, duminica dimineata la ora 6 nu prea ma interesa asta.

...si diseara o sa avem 90 de grade la umbra, am anuntat-o pe Ruth, cufundata intr-o tabela din Excel. A lasat balta contabilitatea. Cum? Unde? Cit?? Daa, mergem la sauna. Pe vremea asta ce altceva?

Schimbarea de optica (1)

Au trecut ani buni de atunci. Multi nu atit prin numarul lor, cit prin cele intimplate. Eram in plin coming-out entuziast si eram pornit sa schimb totul. Am inceput cu ochelarii si tunsoarea. Am luat la rind pravaliile opticienilor, pina cind stiam tot. Ajunsesem sa intru intr-una noua, sa ma uit citeva secunde si sa spun: ah da, stiu. Si sa plec. Intr-una din plimbarile mele zilnice pe Leopoldstrasse, din pauza de prinz, cind nu imi refuzam o inghetata de la Gino sau o prajitura de la Rischart, am descoperit inca un optician pe care pina atunci nu il luasem in seama. Magazinul se chema Optik Scharf, iar numele 'Scharf', care inseamna clar, era scris pe firma cu niste litere extrem de neclare. Aveam sa aflu ca acolo se vind in primul rind rame de ochelari de la Freudenhaus (adica un fel de casa a bucuriilor si placerilor, cu toate conotatiile posibile), firma cunoscuta pentru personalul sau in majoritate gay.

Am intrat. M-a intimpinat un fel de baietel. Trebuie sa fi avut pe atunci vreo 24-25 de ani, dar ii spun asa pentru ca avea aerul usor timid dar atoatestiutor al unui baietel extrem de inteligent de 14 ani. A aflat ce caut, iar in secunda urmatoare imi punea pe nas o rama de ochelari spunindu-mi laconic: Asta este. Si intr-adevar asta a fost. Dar mai intii am rascolit tot magazinul, toate sertarele si cutiile, si am probat tot ce era mai interesant. Intr-un tirziu, am spus ceva de genul: S-ar putea ca rama asta sa ii placa si prietenului meu. Aa, pai de ce nu il aduceti si pe el aici? Nu se poate. De ce nu se poate? Nu e aici. Unde e? Curiozitatea era neobisnuita pentru un neamt (de fapt nu atit curiozitatea, cit expresia ei necenzurata), dar i-am explicat unde era domnu' Inginer, el a inteles si m-a asigurat inca o data ca ochelarii or sa-mi stea foarte bine.

Asa a si fost, ii port si acuma cu cea mai mare placere. Cind au fost gata, m-am gindit sa il invit la o cafea. Nu ca as fi avut cine stie ce ginduri si intentii ascunse (sper ca imi vezi aureola de sfint de deasupra capului), dar totul mersese atit de bine si eram atit de multumit, incit de ce nu. L-am invitat. De ce? m-a intrebat. Asa, pur si simplu, fara nici un motiv. M-a privit fix pret de o secunda si mi-a spus: Nu. Apoi si-a bagat nasul in computer si a continuat sa bibileasca recipisa pentru asigurare. Se vedea insa ca problema il roade. Cind a terminat, mi-a dat hirtiile si mi-a spus, cu ochii in pamint: Stiti, n-as vrea sa credeti ca mi-ati fi antipatic sau ceva de genul asta, dar... [si aici m-a privit din nou in ochi:] Stiti, pe mine pina acum nu m-a invitat niciodata un barbat la cafea. Ach, am ricanat, dar cafea ati mai baut, nu-i asa? Da, am mai baut... dar niciodata cu un barbat!

M-am indurat de el si nu am mai insistat. Pe post de epilog, i-am trimis o carte postala cu scuze pentru cazul in care l-as fi bruscat. Pe verso avea un desen: Un barbat, tata de familie, cu doi copii, intr-o dezordine cumplita, jucarii imprastiate peste tot, unul din copii umblind in patru labe printre jucarii, celalalt catarindu-se pe genunchii tatalui, care era in mod vizibil depasit si chinuit de toata situatia -- iar sotia venind acasa, dind buzna in camera si strigind entuziasta: Hermann! Copii! M-am indragostit!

Un an mai tirziu avusesem fantezia usor excentrica sa economisesc cam o suta de marci (pe care oricum nu le plateam eu) si sa zbor la Bucuresti pentru prima si ultima oara cu Alitalia via Milano. Hamalilor de pe aeroportul Malpensa se pare ca le-au placut foarte tare ochelarii mei de soare cu lentile de vedere (exact cei din poza mea pe fond galben), lasati imprudent intr-unul din buzunarele exterioare ale rucsacului dat la bagaje. Am constatat la intoarcere ca micul optician inca isi aducea aminte perfect de numele meu.

Iar acum -- stateam simbata la prinz la fereastra 'Stejarului German' precum regina-mama cu printul consort si lasam sa ne treaca prin fata defilarea celei de-a 25a Christopher Street Day din München. Schimbam comentarii cu domnul Inginer si ma gindeam ba la una, ba la alta. Prin fereastra deschisa (bombanisem in directia chelnerului pina cind reusisem sa obtin masa zice-se rezervata de la geam) s-a abatut asupra noastra o ploaie de bomboane si prezervative in ambalaje multicolore. Apoi o fata de pe unul din carele alegorice s-a pregatit sa arunce in directia noastra mingea mica, albastra, cu inscriptia "HIV: it's real!". (Mingea aia trebuie sa mai fie si acum prin cine stie care colt al casei.) Aruncata cu indeminare, mingea a trecut pe sub copertina, pe deasupra mesei de pe terasa, prin fereastra deschisa, si a nimerit in plin paharul meu cu latte macchiato, baut pe trei sferturi. Am raspuns cu o amenintare (prefacuta) cu degetul aratator, dar fata disparuse. Baiatul superb (si cam dezbracat) de linga ea a facut un semn ghidus in jos, spre podeaua camionului: Aici s-a ascuns! Parada trecea mai departe. Din cind in cind recunosteam pe cite cineva. Jean-Noel cu Thomas 2, Martin si Nicholas, Thomas-2-metri cu prietena lui lesbiana, Josef, profesorul de la drept, de data asta fara Victor -- fiecare cu povestea lui. Ma gindeam la altii (oare era pe acolo si micul optician de la Freudenhaus?), cunoscuti din aceeasi perioada, cu alte povesti. Coming-out-ul meu de la 35 de ani... si aproape ma pufnea risul amintindu-mi de resemnarea cu care te pregateai tu sa implinesti 31 de ani.

Parada trecuse, imi mincasem fisiile de filet de vita la gratar pe muntele de salata verde, imi bausem (pe trei sferturi) portia de latte macchiato, si ne pregateam sa plecam. Domnul Inginer s-a retras discret, iar eu am chemat chelnerul cu nota de plata. In timp ce asteptam, s-a apropiat un tip cam de virsta noastra, pe care il tot vazusem prin imprejurimi. Eram convins ca avea sa ma intrebe daca plecam si daca poate sa ocupe deja masa, drept care ma pregateam sa ii dau un raspuns afirmativ si amabil. Mi-a spus: Nu am mai vazut niciodata miini frumoase ca ale tale. Si a plecat. Cind domnul Inginer s-a intors, mi-am pus palaria vietnameza cu gesturi afectate, fluturindu-i miinile pe la nas, si i-am spus: uite ce compliment mi-a facut cineva. Apoi, trecind brusc intr-un registru dramatic: La virsta mea!... la cei 42 de ani ai mei!... inca se mai uita cineva la mine!... mai am inca admiratori!... snif... Domnu' Inginer a trecut in acelasi registru si mi-a spus, pe un ton inca si mai dramatic, ca el are 45 si ca la el nu se mai uita nimeni. Vazind ca am ratat efectul, am renuntat la drame si tragedii, i-am tras un cot amical si am pornit-o pe urmele parazii, din magazin in magazin.

Schimbarea de optica (2)

Acum vreo 2-3 ani, cind m-am hotarit sa nu pierd nimic din privelistile bazinului Olimpic si ale dependintelor sale cu functiuni diverse, am inceput sa port lentile de contact. "Institutul pentru lentile de contact" cu care coopera cabinetul meu oftalmologic mi s-a parut comercial peste limitele de bonton. Daca un ginecolog sau un proctolog capata cu timpul statutul de partener conjugal, opticianul poate sa fie un fel de amant, sau cel putin un flirt, si se cuvine schimbat la intervale de timp potrivite. Deci am pornit din nou in cautare. (Spun 'din nou', pentru ca am mai avut cindva o cautare memorabila, tot pe linie optica.)

O cladire Jugendstil din Schwabing, frumos ornamentata si intretinuta tip-top, la parterul caruia rezida opticianul. Ca ar fi un tip bine, asta ar fi putin spus. Ca sa fim exacti, este genul care te topeste irevocabil de la prima vedere, dupa care pare sa se amuze punindu-te sa citesti litere lipsite de sens, in schimb de dimensiuni variabile. Faptul ca se abtine fara eforturi prea vizibile de la comentarii asupra balbaielilor si erorilor de tip freudian pe care eventual le-ai face, ofera dovada unui minim de modestie.

L-am prevenit de pe domnul Inginer ca ma duc la control la "bucatica aia buna" de optician, iar el m-a intrebat daca am de gind sa fug cu opticianul in lumea larga si deci daca este cazul sa fie gelos. Oh nu, i-am raspuns, si l-am intrebat in alta ordine de idei daca nu cumva i se pare si lui ca in ultima vreme nu mai vede ca pe vremuri, in tinerete, si daca nu ar avea si el nevoie de un control. Domnul Inginer a parut interesat.

Era proaspat intors din concediu, bronzat, cu doi nasturi la camasa descheiati neglijent (desi nu intimplator), lasind sa se vada doar o mica parte din parul de pe piept, tuns dupa ultima moda. Avea siguranta de sine a unui tip de 30 de ani care se stie admirat de o lista lunga de persoane de ambe sexe, si care cocheteaza cu fiecare din ele numai atit cit sa si le asigure de clienti. Mi-a aplicat masina infernala pe virful nasului, mi-a trecut prin fata lentile de forme si culori varii, iar in final s-a asezat la calculator si mi-a studiat fisa. In racoarea si semiobscuritatea cabinetului, cu voce moale si joasa (ca in bancurile cu homosexuali), mi-a spus ca, daca se uita la data mea de nastere, inceputul meu de hipermetropie ii pare firesc. Apoi a urmat o lista de organe si parti ale corpului care se lasa cu virsta, si anume incepind de la 40 de ani. (Virsta pe care, intre noi fie vorba, atit eu cit si domnul Inginer am depasit-o in mod elegant, unul dupa celalalt.)

Si ce era pe lista, m-a intrebat domnu' Inginer prin intuneric, pe jumatate adormit. Mai stiu eu? am raspuns. M-am uitat in tavan, la jocul de umbre proiectat de felinarul de pe strada, si am inceput sa enumar: Potenta... Domnul Inginer se intinse comod pe o parte si, inainte sa inceapa sa sforaie incet pe'o nara, mai spuse ca prin vis: Pff. Ce stie el.

"My Mom is straight, but I love her though"

Dragul meu, este meschin si egoist din partea mea, dar imi dau seama ca alergia mea este mai blinda si mai miloasa decit a ta, ceea ce imi da o oarecare senzatie de bine. Ca in manualele de psihologie sociala: Cind ai o problema (acolo: de natura sociala, sa zicem ca e vorba de discriminare), te simti mai bine cind vezi ca altuia ii merge mai rau decit tie. Exemplul clasic este fotbalul: "Au cistigat ai nostri" si respectiv "Au pierdut ai vostri". Unei situatii initial neutre i se da in mod activ si eventual intentionat o semnificatie care permite comparatia avantajoasa pentru o parte, dezavantajoasa pentru cealalta. Acelasi fenomen in minoritatile discriminate, care se simt bine, pare-se, daca pot da aceasta discriminare mai departe, vezi travestitii sau transsexualii, prost vazuti si izolati in interiorul comunitatii gay.

Despre Christopher Street Day la Bucuresti: Tare as fi vrut sa vad cu ochii mei, desi nu sunt convins ca, daca as fi acolo, m-as simti in siguranta. Imi pot imagina in culori vii intilnirea si confruntarea dintre masele de microbisti incinsi si un mars gay: o tragicomedie in toata regula. Drept care nu ma mira refuzul autoritatilor. E suficient sa imi amintesc cum, cu o luna in urma, ducindu-l pe Gogoscharski acasa cu masina, am nimerit in mijlocul celor care tocmai ieseau de la un meci de pe stadionul olimpic. (Si nu stiu cui sa multumesc ca tocmai au dat in folosinta noul stadion, asa-zisa "Arena a Mitei", pe care l-au scos in afara orasului si a traseelor pe care obisnuiesc sa circul.) In München, cei care se duc la meciurile mari obisnuiesc sa fie beti, sa fumeze in metrou, sa zbiere cintece barbare si sa sara pe loc in mod sincron ca sa se clatine vagonul in mers. Inutil sa descriu sentimentele unuia ca mine, crescut intr-o zona periclitata seismic si cu amintirea vesnic proaspata a unei anumite seri de 4 martie... La urma urmei, Lipscani & Co ofera un decor decadent, cum nu se poate mai potrivit scopului. Sper numai ca organizatorii acelui CSD vor avea creativitatea si diplomatia necesare; si mai sper ca totul va iesi mai bine decit celebra tentativa de la Belgrad de acum citiva ani. Te rog sa imi povestesti.

Ieri am fost la Klenzestrassenfest, o petrecere pe strada, anume pe una din strazile cele mai tipice si mai indragite ale cartierului gay, Glockenbach. Am facut furori cu palaria mea vietnameza. Dar, din pacate, am constatat ca nu mai cunosc pe nimeni. Coboriti tocmai de la 1800 m altitudine, am luat Klenzestrasse de la un capat la altul, si singura constatare a fost ca atit palaria cit si incaltamintea mea erau total nepotrivite pentru inghesuiala de acolo. (Bocancii de munte, pe care ii lasasem in masina, ar fi mers mult mai bine decit slapii Jack Wolfskin.) Doua scene prinse in zbor: Un tip la 20+ care purta un string devenit vizibil in momentul in care se lasase pe vine, nu stiu ce sa faca. La spate, deasupra triunghiului, bareta textila era inlocuita cu un lantzisor. Si: La inghesuiala, tot un tip la 20+ ii spune altuia de aceeasi virsta, pe un ton politicos: Scuza-ma, nu vroiam sa te pipai, vroiam numai sa trec in partea aia (gest).

Despre prostitutie si filmele gay, ma tem ca trebuie sa iti dau dreptate. Poate ca autorii filmelor considera ca este neinteresant sa arate "the gay boys next door", cu povestile si problemele lor banale. (Asta facem numai noi, pe blog, si citi ne citesc?) Sigur ca mai exista si filmele din alte categorii, in care vedem in treacat un gay sau altul. Iarasi prea banale pentru atmosfera colorata a unul festival gay, mai ales dintr-un oras mare si aproape mediteran. In fine, tare ma tem ca interesul pentru tema prostitutiei masculine reflecta proportiile realitatii. Nu stiu cum iti merge tie, dar eu am fost deja obiectul unui numar considerabil de tentative de acostare, atit in Bucuresti cit si la Budapesta, al carui Corso pare sa fie un soi de prelungire a trotuarelor bucurestene. Imbucurator - ca sa vedem si partea pozitiva - este faptul ca acele tentative, desi explicite, au ramas in limitele unui anumit bun-simt, daca nu au fost chiar amuzante.

In fine, nu pot decit sa te sfatuiesc sa te bucuri de cei 31 de ani, ca si de fiecare din cei care au fost sau vor veni. Happy-pappy birthday! %-)

Cer albastru, frunza verde...

Luna mai are un numar excesiv de mare de zile de sarbatoare care te imbie la dolce vita. (Desi constinta nu si nu.) Anul asta, in mod special, aceeasi luna mai are si o vreme plicticos de proasta. Polenul zboara din nou, peste tot zace un praf galbui care se scurge cu apa de ploaie. Am renuntat sa mai stranut, in schimb alergia imi da o stare de oboseala care mi-a luat timp ca sa mi-o explic. Nu e singura cauza: Gogoscharski se joaca de-a domnul Goe si este si anul acesta pe cale sa ramina repetent. Aproape ca ma mir ca nu e tot in clasa intiia. Prinzessa e ca si emigrata, gone and away, s-a logodit si vorbeste de maritis. O si vedem la cei trei K nemtesti (Kinder, Küche, Kirche), care s-ar traduce sontîc-sontîc in engleza prin children, kitchen, church. Colombina nu mai doarme noptile. (Ceea ce nu ar fi nimic nou). Cineva, nu mai stiu cine, imi spune ca ea s-a logodit prima data la 17 ani, a doua oara la 19, la 21, etc. etc.

Domnu' Inginer se duce sa isi viziteze tatal, pe autostrada i se incinge motorul si se lasa agatat si remorcat (oh, vai, cum ai putut!) de o masina a ADACului. Reparatia costa atit cit sa se gindeasca foarte bine daca nu ar fi mai economic sa isi schimbe masina.

Eu dau o fuga pina la Jürgen, maninc all you can eat la un indian, imi aduc aminte de frunzele de kaffir si intru la supermarketul Mekong, ies cinci minute mai tirziu cu o palarie conica din pai de orez pe cap, in contrast tipator cu restul hainelor. Melanie ramine cu gura cascata cind reintru in birou. Ajung acasa, imi depun bicicleta in coltul ei. Ulrike face cuvinte incrucisate in gradina si imi admira palaria cea noua. (What call should have a woman like her to die of influenza when she had gone through diphtheria right enough the year before? And what has become of her new straw hat that should have come to me? They've pinched it! And what I say is: them 'as pinched it, done her in.) E ora 5, descind in gradina cu ceainicul si cu cartea de gradinarit, cadou care cintareste pe putin 10 kg, de la tatal domnului Inginer. Si cu palaria vietnameza. Intr-un tirziu apare si domnul Inginer in persoana, in costumatia de bicicleta atit de bine mulata pe corp, incit il rog sa se schimbe cind e vorba sa iesim impreuna pe strada.

Azi de dimineata m-am plimbat prin Schwabing. De fapt ma grabeam, dar si de data asta au picat macazele la Münchener Freiheit si toate metrourile de pe U3 si U6 au ramas blocate. Am luat tramvaiul, am mers aiurea, am coborit, am schimbat, m-am intilnit cu Armin, l-am pus sa imi explice ce vroia in mailul de ieri... Pe jos, dis-de-dimineata, sub un cer albastru si inca rece, sub copaci de un verde incredibil, printre blocuri Jugendstil, cu magazine de mode la parter. Soricel-purcel, cine mai are chef sa scrie la blog? Recitesc o nota a lui etwa de asta toamna: Toti se intorc acasa, Bucurestiul se umple din nou, reincep sa vorbeasca unii cu altii... poate, atunci, din nou?

Jerome

Trei intr-o barca, bananaind de-a lungul unui fluviu (in cazul de fata: Dunarea), sau trei pe doua biciclete, cutreierind Germania si facind observatii englezesti. Domnu' Inginer si cu mine, doi dar facind cit zece, cu Franz-Josef (masina, corespondenta lui Montmorency, ciinele celor trei, care nu se mai pune la socoteala). Iata observatiile:

Mitterfels. N-a auzit nimeni de el, dar, la explicatiile mele despre Padurea Bavariei, secretara m-a intrebat daca nu cred ca suntem cu cel putin zece ani prea tineri pentru asta. La fata locului am constatat ca exprimarea ei fusese moderata, 20 de ani ar fi fost o diferenta de virsta mai apropiata de realitate. Dar in definitiv concediul este exact ceea ce facem noi din el, asa ca ne-am dus chiar din prima seara la un concert de fanfara, intrarea libera. Domnu' Inginer a protestat mai intii cu vehementa, dar in cele din urma pourqoi pas. In definitiv, ce pot face nemtii mai bine decit fanfara, bere si cirnati. (Pina si maestrul Celi recunostea asta, si el stia foarte bine cu cine are de a face. La aceasta remarca, domnu' Inginer a afisat o fata de onoare nationala jignita.) Simbata seara in sala de concerte a scolii din localitate, fanfara locala implinea 25 de ani. Toti cei care trebuiau sa fie de fata erau de fata, ca lumea buna la cursele de cai de la Ascott. Comentatorul a adresat salutari exhaustive directorului scolii, deputatului local cu sotia, dirijorului honoris cauza, dirijorului fanfarei din satul vecin, decanului de virsta si inca multor altor pesoane foarte importante, dar pe care nu le-am mai retinut. Intonatia era perfecta. Tinerii blonzi cu veste purpurii si pantaloni de piele pina sub genunchi (foarte sexy) care isi umflau obrajii sirguinciosi erau adorabili. Iar dirijorul se misca cu gratia si energia de cataclism natural de care sunt capabili numai oamenii extrem de grasi. Am plecat totusi la pauza, continuind serata bavareza cu bere si cirnati, de asemenea ireprosabili. La plecare, strecurindu-ne printre spectatori, am fost amindoi de acord ca tinarul preot catolic, si el blond, imbracat in alb, era una din frumusetile locale care nu trebuiau in nici un caz ignorate. (Ceea ce nu era totusi un motiv suficient ca sa ne trezim a doua zi cu noaptea in cap si sa mergem la biserica.)

Hunderdorf. Ar fi fost Satul Celor o Suta (Hundertdorf), dar ii lipsea un t. Ar fi fost Satul Ciinilor (Hundedorf), dar pentru asta avea un r in plus. Mai mult nu am stiut sa spunem vazind placa de la intrare. Duminica dupa-masa era inchis peste tot. Un trecator fantomatic ne-a spus cu vag accent slav incotro era circiuma. Am citit anuntul scris cu creta pe tablita neagra (avem Piftie 6,50 euro) si am intrat, nu fara o ezitare. Nu era clar daca era deschis, dar am vazut prin geamul prafuit un individ care statea la o masa si se uita in abisurile unui pahar cu lichid neidentificabil. Am intrat, deci, pentru ca imediat sa raminem incremeniti in usa. Atmosfera era de saloon din vestul salbatic, in care cei citiva clienti rataciti ne-au pironit cu privirile un timp care mi s-a parut infinit de lung. Aaaah, am spus in lipsa de ceva mai inteligent. Oare la dumneavoastra putem minca ceva? a intrebat domnul Inginer, care ramine un gentleman desavirsit pina si in momentele cele mai stranii. Ah daaaa, am continuat eu, niscaiva Piftie? Si cite o bere? Tare as fi deschis un geam, dar in ultima vreme prea multi mi se plinsesera de curent, asa ca m-am abtinut. Hangiul batrin ne-a privit cu ochii albastri si blajini. Un barbat cu smoace de par alb in jurul barbiei, care parea sa fie animatorul localului, ne-a povestit despre animalele din zona, in mod special despre castori si tehnica lor uimitoare de a roade copacii aplecati intr-o parte, facindu-i sa cada in partea opusa. Alt barbat, tinindu-si paharul cu bere cu miinile deformate de guta, a dat din cap zimbindu-ne sa nu-l credem. Domnu' Inginer l-a intrebat care a fost cea mai mare ciuperca pe care a gasit-o vreodata prin partea locului. In spatele lui, individul pe care il vazusem pe geam isi intrerupse privitul in abis si dialogul cu un partener invizibil, ca sa isi aprinda, cu miscari foarte lente, o tigara Camel.

Straubing. Foarte rar mi se intimpla ca un oras sa-mi fie atit de antipatic de la prima vedere. Nu era urit, dar mi-a creat de la inceput o senzatie extrem de neplacuta, pe care nu pot nici acum sa o explic. Acolo trebuie sa fi fost un cartier general al mafiei, sau locuitorii trebuie sa fi fost permanent amenintati in existenta lor cel putin de revarsarile Dunarii. Spre deosebire de Nilul Egiptului antic, se pare ca Dunarea iesita din matca nu ofera nici un prilej de bucurie. Zidurile de curti si dosuri de case de pe chei, pe unde am intrat in oras si am parcat, erau inalte, ermetice si igrasioase. Vazute de pe partea cealalta, casele aveau o anume frumusete istorica si erau proaspat renovate. Majoritatea masinilor de pe strazi erau noi si scumpe. Fetele locuitorilor erau preocupate, crispate, rele. Mi-am adus aminte de Hagsgate, orasul blestemat din regatul lui Haggard. Am plecat de acolo inainte sa aflam ce se intimplase.

In drum spre masina, am intrat intr-o cofetarie improvizata intr-un dos de casa. In oricare alt oras german, acolo ar fi fost o mica pravalie turceasca si s-ar fi vindut döner kebap. Vinzatoarea era nemtoaica si se straduia sa fie foarte amabila. Cind am ajuns, statea cu fetita ei si se juca in fata usii, ceea ce ne-a trezit amindorura o anumita mila. Mincind felia de prajitura si bind espresso, am studiat fotografia atirnata deasupra raftului care servea drept masa: O pereche din la belle epoque, teapana in fata unui aparat de fotografiat primitiv. Am vazut zeci si poate sute de asemenea fotografii, multe din ele lipite in albumele de familie, sau ascunse si salvate la un fir de par de freneziile purificatoare ale mamei. Dar in nici una din ele femeia nu purta ochelari. Mai mult: barbatul purta ochelari din cei cu brate care se agata dupa urechi, ca in ziua de azi, in timp ce femeia purta un lornion legat de git cu un snur. Ne privea cu severitate. Domnul Inginer a intrebat-o pe vinzatoare daca acea fotografie era simpla decoratie sau avea vreo legatura cu casa in care ne aflam. Cei doi fusesera cindva proprietarii casei. Se vede cit de colo cine era barbat in casa, a spus domnu' Inginer.

Din nou Mitterfels. Dupa citeva zile e ca si cind te-ai intoarce acasa. (Ceea ce nu a fost deloc usor, dupa cele trei sau patru ore de cutreierat pe dealuri. Am pornit pe fosta cale ferata, devenita acum alee perfecta, nemtzeasca, acoperita cu un strat fin de nisip, pentru pietoni si biciclete. Trece ca orice tren in zona de munte, printre versanti ingusti, pe sub poduri rotunde, prin padure deasa. Regasesti pina si o gara desafectata, in care eu as deschide o berarie. Apoi iesi la peisajul cel larg, unde vezi zeci de kilometri peste dealuri verzi. Aici nu vezi, in orice anotimp, decit doua culori: ori verde, ori alb. Ai impresia ca vezi totul, dar n-ai idee ce usor te ratacesti. Mai ales cind ti s-a facut deja foame si sete. Cind am ajuns in sfirsit, am cerut o halba in locul obisnuitului pahar de jumà de litru. Am spus ca este o urgentza.) Iar acum stau pe balcon. Soarele apune pe undeva, fara nici o graba. La treimea de jos a campului vizual, linia capricioasa a orizontului. (Ah da, orizontul? Chiar asa de departe am ajuns?) Capricioasa si in zigzag, din cauza amestecului de foioase si conifere. Cele citeva acoperisuri ramin dedesubt. Deasupra citeva linii, unele taioase, altele estompate de vint: avioane.

Regensburg, Passau, Deggendorf. Cindva avem o umbrela. Mi-o cumparase Colombina din talcioc. Era de la Esprit, cu baston din lemn (nepliabil) si cu acoperisul in dungi mov si liliachii. Mi-a spus ca umbrelele maro sunt oribile, iar cele gri sau negre – plicticoase. O iubeam foarte tare. Dar m-am dar jos din tren la Regensburg, si ea a mers mai departe, spre Leipzig sau mai stiu eu care destinatii abstracte. In Regensburg, Cetatea Ploii, fara umbrela – o fatalitate intreaga. Mai tirziu, Colombina mi-a facut cadou de ziua mea o umbrela écossaise cu mult rosu. Eu i-am facut cadou de ziua ei o umbrela imprimata cu un tablou impresionist: Parisul in ploaie, probabil de Manet. Inca citiva ani mai tirziu, cind ne-am impartit lucrurile, am facut schimb de umbrele, pentru ca a ei era de fapt barbateasca si a mea de dama.

Regensburg, oras de care te poti indragosti. In ciuda numelui, l-am vazut plin de soare si de studenti cutreierind strazile in panta ale orasului vechi. Passau, impresionant prin intilnirea celor trei fluvii, cindva un oras foarte bogat, acum turistic, dar oarecum provincial. Ne-am cumparat palarii de pai. Deggendorf, un orasel fara pretentii, mic si adorabil. Aici mi-am cumparat doua cesti de cacao cu lapte din China bone porcelain, la dimensiuni care, in sfirsit, ma umplu de satisfactie.